O constituţie fără iluzii
Cred că, la finele primului mandat Băsescu, reconstruirea din temelii a statului român este un proiect obligatoriu. Este un proiect politic, evident, ceea ce înseamnă, între altele, că este fezabil numai prin şi alături de partidele politice. Din nefericire – pentru că, dacă s-a găsit în clasa politică postdecembristă un Traian Băsescu în stare să pună întregul sistem al puterii politice într-o criză atît de profundă, încît, în prezent, vedem bine cu toţii cît este de viciat, nu se întrevede, încă, nimeni în stare să conducă opera de reconstruire.
O nouă Constituţie este mai mult decît necesară. România are nevoie de o nouă Constituţie aşa cum un om care se sufocă are nevoie de aer. Orice încercare de peticire a actualei Constituţii nu va reuşi decît să prelungească agonia şi să vîndă bolnavului incurabil iluzia însănătoşirii. Aşadar, această nouă Constituţie trebuie să plece de la o schimbare majoră de paradigmă. Cred că este necesar ca cei care o vor scrie să aibă o abordare a problemei statului român care să difere în cel puţin două aspecte fundamentale faţă de viziunea autorilor actualei Constituţii.
Prima este aceea că statul va trebui văzut ca un prieten al individului, aşa cum îl vede Hegel. „E mai uşor să descoperi defectele decît să sesizezi conceptul a ceea ce este afirmativ şi se cade uşor în greşeala de a se uita, din pricina unor laturi izolate, însuşi organismul interior al statului“ – scrie, la un moment dat, Hegel, în Principiile filozofiei dreptului. Şi continuă, cu o doză discretă de melcancolie: „Statul nu este o operă a artei, el se află în lume, aşadar în sfera dorinţei arbitrare, a accidentului şi a greşelii...“ O lungă tradiţie de gîndire – de mare succes, de altfel – vede statul ca pe inamicul principal al individului. Statul vs individul pare a fi cel mai mare meci al istoriei, dacă te iei după o mulţime de autori. Şi astăzi, cînd se vorbeşte în lumea occidentală despre stat, se prezumă că discursul despre individ este un fel de pandant obligatoriu. Statul are însuşirea naturală şi oribilă de a suprima drepturile individului. Cum individul – ni se spune în atîtea cărţi – este nimic în lipsa listei drepturilor sale, statul a devenit inamicul individului. Aşadar, pentru a supravieţui, trebuie să fim mereu cu ochii pe stat. O constituţie trebuie să fie garantul victoriei individului asupra statului. Aşa ni se spune.
Este adevărat, experienţa comună confirmă teoriile. Să ne gîndim, de pildă, că tiraniile s-au manifestat mai ales prin excese statale. Să ne gîndim că tot ceea ce e antiuman s-a putut perfecţiona ca armă numai prin intermediul statului. Şi totuşi, crima nu a fost inventată de stat, deşi, admit, statul a perfecţionat-o şi a sofisticat-o pînă acolo încît a justificat-o pe deplin, transformînd-o în eroism şi chiar în datorie. Nici terorismul nu este o creaţie a statelor. Dimpotrivă, este o creaţie a indivizilor grupaţi împotriva statelor. E drept, în lumea de astăzi, statele sprijină, finanţează şi, uneori, produc direct terorism. Dar nu e invenţia lor. Prin urmare, este adevărat că statul are păcatele sale în privinţa unor practici antiumane, dar el nu a făcut altceva decît să intre într-un parteneriat vinovat cu cei care au adus în lume aceste orori. Statul, dimpotrivă, este, în viziunea lui Hegel – şi aşa trebuie să fie şi în viziunea autorilor noii noastre Constituţii –, cel mai bun prieten al individului. Explicit, viziunea aceasta sună aşa: „Ideea statului în timpurile noi are drept caracteristică a sa că statul este realizarea libertăţii.“ Cînd spune, în altă parte, că este „Dumnezeu plimbîndu-se pe pămînt“, Hegel nu vrea să spună, aşa cum cred unii că înţeleg, că statul este Dumnezeu. De altfel, plimbîndu-se pe pămînt, Dumnezeu încetează să mai fie Dumnezeu. Hegel vrea să spună că statul („spiritul obiectiv“) mediază între individ („spiritul subiectiv“) şi Cer („spiritul absolut“).
A doua diferenţă fundamentală faţă de foştii legiutori trebuie să fie aceea că preocuparea în redactarea Constituţiei nu trebuie să fie aceea de a „împărţi“ atribuţii (căci se sugerează că aceasta e principala problemă a actualei Constituţii, că nu împarte bine puterile), ci aceea de a stabili responsabilităţi. Nu contează prea mult ce puteri îi dau unei instituţii, dacă nu-i dau, de fapt, obligaţii. Şi, mai ales, dacă nu institui sancţiunea în cazul nerespectării obligaţiei. Guvernul, Parlamentul, preşedintele, curţile judiciare nu trebuie să mai aibă atribuţii, ci trebuie să li se stabilească obligaţii. Constituţia nu trebuie să fie dominată de ideea împărţirii puterii, ci de ideea atribuirii unor responsabilităţi.
Dacă viziunea noii Constituţii pleacă de la aceste două opţiuni fundamentale, atunci chiar putem avea şansa unui stat român performant. Statul trebuie să emane, către societatea românească, raţiune şi etică. Nici fericirea şi nici prosperitatea nu sînt asigurate de către stat. Statul, în afara unui model etic şi a unei ordini raţionale, nu poate impune nimic. Margaret Thatcher spunea, cîndva, că statul trebuie să înţeleagă că nu e în stare să livreze anumite servicii către cetăţeni, deşi simte că este dator să o facă. Atunci, statul îşi satisface obligaţia faţă de societate recunoscînd că nu poate livra şi ajutîndu-i pe cei care pot livra să o facă. Statul român este dator faţă de cetăţenii săi cu trei importante servicii: educaţie, sănătate şi justiţie/ordine publică. Dintre aceste trei servicii, statul român e incapabil să livreze servicii de sănătate, livrează cu greu serviciile de educaţie (pînă la un anumit nivel) şi e departe de a livra mulţumitor serviciul justiţiei.
Înainte de a scrie Constituţia, este nevoie ca legiutorii să facă o baie de hegelianism. Visez, nu-i aşa?
În aprilie 2008, semnam în Dilema veche articolul de mai sus. Şi atunci, ca şi acum, se vorbea intens despre o nouă constituţie. Tema zilei, aşadar, e aceeaşi. Cred că şi ideile din acest articol au rămas valabile – oricum, eu cred şi acum în ele. Nu mai recunosc, însă, entuziasmul naiv care respiră din acest text. Nici nu-l mai pot avea, de altfel. Pur şi simplu, nu mai pot visa că membrii comisiei conduse de dl Antonescu, dimpreună cu „experţii“ forumului condus de dl Pîrvulescu, mai pot susţine meditaţii hegeliene. Nu e nici în spiritul timpului, nici în spiritul lor.
