Noua Constituţie, un tratat de pace umilitor

Credeţi că aici este vorba despre modificarea Constituţiei? Mai gîndiţi-vă! Este, mai curînd, un tratat de pace scris de învingători. Şi ştim din experienţă că în asemenea împrejurări există tentaţia de transformare a tratatelor de pace într-unele de pedepsire.

Aşadar, războiul...

Războiul durează de vreo cîţiva ani – unii spun că de la ultimatumul dat de preşedintele Băsescu PNL-ului, să fuzioneze cu ceea ce atunci se numea Partidul Democrat (era în decembrie 2005). Sau, poate, de mai devreme, dintr-o primăvară ploioasă a aceluiaşi 2005, cu inundaţii catastrofale, în care premierul Tăriceanu refuza să demisioneze, blocînd, astfel, planul preşedintelui Traian Băsescu de a declanşa alegeri anticipate şi de a-şi constitui acea majoritate parlamentară pe care, de fapt, nu avea să o deţină niciodată în termeni absoluţi.

Cine să-l fi influenţat mai tare pe premier? Prietenii Dinu Patriciu, Sorin Roşca Stănescu şi Peter Imre, cu care discutase situaţia politică la o terasă de pe malul lacului Snagov? Sau comisarul Olli Rehn, pe atunci responsabil de extindere? Se spune în Bruxelles că, atunci, comisarul i-ar fi spus pe un ton foarte răspicat premierului de la Bucureşti că orice blocaj politic va fi catastrofal pentru aderarea României la Uniunea Europeană. România semnase tratatul la finele lui 2004 şi eram în plin proces de ratificare de către statele membre. Dar era un moment dificil pentru construcţia europeană – francezii şi olandezii tocmai respinseseră proiectul Constituţiei Uniunii.

Cert este că, în România, am avut război. A fost unul pe laurii victoriei scrîşnite, obţinute în alegerile din 2004, şi pentru controlul României după un an electoral încheiat mai degrabă nedecis.

Pentru PNL, a fost un război drept, cînd s-a luptat pentru păstrarea identităţii de partid vechi de un secol şi jumătate. Şi a fost un război nedrept cînd, sub această flamură, a ajuns să militeze pentru păstrarea privilegiilor unei clase politice închistate şi grav afectate de corupţie.

Pentru preşedintele Băsescu, a fost un război drept cînd a căutat să apere justiţia de ingerinţe politice, şi nedrept cînd a încercat să facă din această confruntare o platformă de putere personală.

În cele din urmă, războiul s-a transformat într-unul dintre preşedinte şi Parlament, dintre preşedinte şi partidele politice. Şi, mai rău, proiectele politice au fost lăsate pe drum, războiul de dragul războiului întunecînd minţile tuturor. Sub deviza „Totul pentru front, totul pentru victorie“ au avut loc compromisuri incredibile. Iată doar două: reevaluarea, de către preşedinte, a lui Gabriel Oprea, reprezentant al „mafiei personale a lui Adrian Năstase“ – aşa cum însuşi Traian Băsescu afirmase anterior. Şi includerea pe listele USL a lui Gigi Becali.

Şi a venit anul 2012, un an în care preşedintele a pierdut la scor două rînduri de alegeri şi a ieşit cu un scor, totuşi, catastrofal la referendum. Adversarii săi sînt gata să jure că, în prezent, preşedintele ar fi fost deja demis dacă n-ar fi existat intervenţia externă menită a menţine statu-quo-ul. Cert este că majoritatea parlamentară vrea acum să-şi înscrie în noua Constituţie, cu litere de foc, victoria din 2012, aşa parţială cum e. Iar ceea ce fac ei seamănă cumva cu practicile sălbatice ale ţăranilor români de odinioară, care înfigeau un ţăruş în pieptul cadavrului, ca să nu se ridice strigoiul. Este o luptă iraţională cu trecutul – preşedintele Băsescu va pleca oricum anul viitor, iar un nou Traian Băsescu nu va mai fi, din simplul motiv că românii nu-şi vor mai dori unul, prea curînd.

Avem toate motivele să ne întrebăm dacă, în cazul în care acţiunea de răsturnare a preşedintelui ar fi reuşit, politicienii care în prezent ne spun cît de importantă este modificarea Constituţiei pentru viitorul României ar mai fi avut atîta aplomb. Sau dacă, la o adică, nu le-ar fi convenit chiar un Traian Băsescu, dar cu două condiţii. Prima: să fie de-al lor. Şi a doua: să nu-i pună pe procurori pe urmele lor.

De partea cealaltă, un preşedinte orgolios şi probabil cu gîndul la cum îl va zugrăvi istoria (puterea cauzează asemenea deviaţii...) poate să ia reducerea puterilor prezidenţiale drept un atac personal. Şi asta chiar dacă noua Constituţie nu i se va aplica. Dar îi este greu să accepte că, în urma celor două mandate ale sale, atribuţiile preşedintelui au fost restrînse drastic. E ca şi cum toată lumea ar recunoaşte că a intrat precum elefantul în magazinul de sticlărie. Traian Băsescu va căuta prin toate mijloacele să oprească acest tratat de pace umilitor. Pentru preşedinte, războiul nu s-a încheiat.

Referendumul pe care-l va declanşa, se pare, chiar în preajma celui pentru adoptarea noii Constituţii, va fi pentru preşedinte ultima şansă de a rămîne în joc. Este adevărat, sînt multe semne de întrebare aici. Dacă judecătorii Curţii Constituţionale vor menţine pragul de participare la 50%, eşecul va fi aproape sigur. Dar chiar şi un prag de 30% va face riscant orice pariu. În plus, cu toată revigorarea din ultimele luni, cota de popularitate a preşedintelui rămîne scăzută, iar gradul de interes al publicului faţă de politică s-a redus drastic. Însă, oricum ar fi, preşedintele nu are prea multe de pierdut – a pierdut oricum enorm în ultimul timp. Eventual, va putea cîştiga, iar asta îl va readuce în joc.

Problema este că acest război – sau răfuială, cum vreţi să-i spuneţi – se poartă tot mai mult în anonimat. Sîntem departe de tensiunea anului 2012, de pasiunile consumate atunci în spaţiul public. Oamenii au obosit şi nu vor înţelege de ce vor fi chemaţi iarăşi să arbitreze la urne un război inutil, declanşat de politicieni.

Distanţa dintre politicieni şi cei pe care aceştia pretind că-i reprezintă s-a mărit, mizele publice au devenit, între timp, altele. Ele sînt legate mai degrabă de aspectele palpabile ale guvernării – locuri de muncă, venituri, kilometri de autostradă ş.a.m.d. Aici se va cîştiga sau se va pierde bătălia politică, şi nu impunînd părţii adverse condiţii umilitoare. Iar istoria ne învaţă că tratatele de pace menite a-i pedepsi pe învinşi ajung să se întoarcă, în cele din urmă, chiar împotriva celor care le-au conceput. E o lecţie pe care majoritatea, încă orbită de victoriile electorale din 2012, pare să nu o fi învăţat.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.