EDITORIALE ȘI OPINII

De ce ai vizita, în vacanţă fiind, un Muzeu Internaţional al Ziarelor? Nu doar din pură curiozitate turistică, ci pentru că, aşa cum scrie pe site-ul www.izm.de – e unul dintre cele mai mari din lume şi, renovat complet şi redeschis în 2011, are o formulă de prezentare modernă şi interactivă.

Noi, copiii, îi ziceam Moşu. Aşa şi arăta, avînd pe cap o căciulă asemeni celei pe care o purta Ceauşescu la proces. Se vorbea că luptase în al Doilea Război Mondial şi fusese decorat pentru merite în luptele din Ungaria. În rarele momente de pace, îi invita pe copiii din faţa blocului în apartamentul lui, să le povestească şi să le arate poze din acele vremuri.

Supravegherea scriitorilor de către Poliţie nu este o invenţie a regimurilor totalitare din secolul al XX-lea, ci o practică tradiţională, ale cărei origini se pierd în istorie. Un splendid studiu al istoricului şi antropologului american Robert Darnton – Un inspector de poliţie îşi sortează dosarele –, inclus în Marele masacru al pisicii, demonstrează foarte convingător ipoteza de mai sus.

Între celebrele perechi de paronime care apar mereu în probele de cunoaştere lexicală sau de perspicacitate la examenele de limba română (a apropia şi a apropria, a enerva şi a inerva etc.), nu e pomenită de obicei (din sănătoasă prudenţă: gîndiţi-vă ce ar produce exerciţiul de tipul „Alcătuiţi cîte o propoziţie pentru a ilustra sensul cuvintelor...“) perechea orgie – urgie.

"Acum, depinde la jumătatea a ce din ciclism. La dopaj, nu îi sîntem nici la degetul mic, dintr-un motiv destul de simplu: ca să existe dopaj, trebuie să apară ceva speranţe de performanţă la orizont. Nu e cazul. La jumătatea drumului, da, am putea fi."

The Shipping Forecast este transmis de postul de radio BBC 4, din partea Agenţiei Maritime şi de Coastă. Totul a început în 1859, cînd vasul Royal Charter s-a scufundat lîngă Anglesey, în urma unei furtuni; 450 de oameni şi-au pierdut atunci viaţa.

Premierul Victor Ponta a făcut un exerciţiu de PR interesant, prezentînd Programul Naţional de Atragere de Investiţii şi Creare de Locuri de Muncă. Guvernul are aerul că lucrează, asta a fost ideea exerciţiului. Aş paria însă că între momentul în care scriu eu acest articol şi momentul în care îl veţi citi dumneavoastră veţi avea cu totul alte noutăţi despre Victor Ponta.

Aflu din ziare că tot mai mulţi copii americani vor, încă de la vîrste fragede, să-şi schimbe sexul. Se citează cazul unui băieţel care, deja la 18 luni, se simţea inconfortabil în pielea lui nativă şi voia să fie fetiţă. Îl (O) cheamă Coy (sic!) Mathis. Un caz frapant am întîlnit acum doi ani în presa germană. Cum subiectul pare de o tot mai mare actualitate, reiau articolul pe care, profetic, l-am scris atunci.

Scăderea populaţiei României a luat caimacul discuţiilor publice – şi asta mai ales pe fondul interpretărilor partizane în jurul chestiunii referendumului, şi doar periferic legat de dinamici demografice mai profunde. Era previzibil. E normal şi legitim.

În 1992, telefoanele mobile erau ceva exotic. E-mail-urile erau, şi ele, rare. Jurnalişti români care să facă practică la CNN, în Washington, erau... unul. Eu. De aceea, nu m-a mirat prea tare că se auzeau păcănituri inconfundabile (relativ uşor de recunoscut pentru un om venit din Est) pe linia telefonică, în momentul în care o invitam la film pe Tracy.

Rezultatele recensămîntului au însemnat un prilej de constatări tardive şi amare pentru premierul Ponta, şi de replici dure ale preşedintelui Băsescu. Au urmat contrareplici din eşaloanele doi şi pînă în rîndul activiştilor media.

M-am gîndit adesea la relaţia dintre egalitate şi dreptate, dar, creştin imperfect fiind, nu am introdus niciodată dragostea în ecuaţie. Aşadar, setea de dreptate ne cuprinde cînd a murit dragostea. Şi setea de egalitate ne cuprinde cînd a murit şi dreptatea. Dacă nu ne iubim, măcar să fie dreptate. Şi dacă nu e dreptate, măcar să fim toţi egali.

Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd.

La cîteva zeci de metri de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“, într-o zonă ticsită de imobile vechi de sute de ani, se află un monument istoric într-o stare avansată de degradare. Avînd specifice arhitectura moldovenească veche şi o boltă laterală, imobilul a fost datat de specialişti ca fiind de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.

A început ca jurnalistă la Mediafax şi Adevărul şi a ajuns, după cîţiva ani, în mediul corporatist, fondatoarea unui ONG şi iniţiatoarea unor proiecte educaţionale. Simona David-Crisbăşanu s-a specializat, în timp, în comunicare şi relaţii publice, dar pe blogul său scrie că, de la o vreme, nu mai simte aceeaşi dorinţă de a comunica şi de a socializa.

Geamand Geamanduridis, grecul pe care l-am poreclit aşa fiindcă stătea pe malul mării cu fluierul, de pază, să nu care cumva să depăşească vreun înotător geamandurile. A fost şi individul acela care trecea în fiecare noapte prin faţa hotelului din Larnaca, mereu la aceeaşi oră, cu motorul său monstruos de gălăgios, şi pe care un turist obosit îl pomenea pînă şi la secţiunea de comentarii despre hotel.

Am recitit, deunăzi, o conferinţă a lui G. Călinescu, ţinută prin anii ’50 la o sesiune festivă (dedicată lui I.L. Caragiale) în cadrul Academiei Republicii Populare Romîne (sic!). Discursul respectiv se ocupă, evident, de autorul Scrisorii pierdute („omul şi opera“) şi, deşi se bazează pe texte scrise de autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, în perioada interbelică, are cîteva „intruziuni“ ideologice dictate de spiritul revoluţionar al epocii.

Tentaţia diminutivării, ţinută oarecum în frîu de considerente raţionaliste şi de normele de eleganţă proprii culturii înalte, nu încetează să ne surprindă în viaţa de zi cu zi. Româna – ca multe alte limbi europene cunoscute (italiana, spaniola, germana, greaca, rusa etc.) formează diminutive cu mare uşurinţă, cu un număr considerabil de sufixe şi pornind de la bazele cele mai diverse – de la substantive pînă la adjective şi adverbe, ba chiar şi interjecţii (aolică).

"Dacă n-am avut un Havel în politică, n-am avut nici un Popescu în conducerea fotbalului, pînă acum. Şi asta nu ţine de Havel sau de Popescu, ci de noi. Pentru că un lider progresist şi competent este, în bună măsură, extracţia mediului de unde provine, care-l elevează şi pe care ajunge să-l conducă pentru a radia „puţin mai bine“ în jurul său."

„Băsescu proclamă independenţa energetică a României“ – a titrat România liberă şi nu am înţeles dacă a vrut să fie ironică sau chiar asta credea. „Bineînţeles, am informat Consiliul European că România îşi va redefini politica energetică plecînd de la propriile sale resurse şi fără a aştepta aprobarea nimănui“ – tunase preşedintele Băsescu, cu o zi înainte.

Zilele trecute, Centrul „Marc Bloch“ din Berlin a organizat o dezbatere, sub patronaj franco-german, intitulată „Europa verticală. Frontiere şi linii de demarcare pe axa Est-Vest în Europa secolelor XIX şi XX“. Conceptul-cheie a fost acela de „frontiere-fantomă“, adică frontiere care, într-un fel sau altul, reactualizează sau camuflează diviziuni istorice, instituţionale, geografice, în aparenţă depăşite, dar în realitate încă funcţionale – dacă nu în mod direct, măcar în mod simbolic.

Cum am ajuns aici? De ce este România o low trust society, în care rezistenţa la asociere, mai ales în mediul rural, este un handicap structural al dezvoltării? Amintirea sumbră a CAP-urilor? Firea ţăranului, acel fantasmatic „ADN al românului“ despre care vorbeşte presa?

Întîi a venit globalizarea. Ea era rea, deoarece făcea să se mute locurile de muncă dinspre Occidentul nărăvit la salarii mari şi drepturi sindicale cîştigate în secole de luptă muncitorească înspre Orientul mult mai înfometat, dispus să lucreze pentru cîţiva firfirici pe oră, fără sindicate sau concedii plătite.

Într-un spaţiu public românesc mai degrabă cenuşiu, într-o lume politică aplatizată de lipsa viziunii şi a capacităţii de negociere – vezi perplexitatea şi frustrările de după căderea proiectului Nabucco – există, totuşi, şi o veste bună.

S-a întins pe caldarîmul murdar, printre cutiile lui de carton, şi mi-a zis: „Cînd am avut, pentru prima oară, sentimentul că viaţa mea s-a sfîrşit, că de-acum nimic important nu se mai poate întîmpla, că începe fără-de-rostul şi fără-de-sensul, începusem să fiu adolescent.

Nu scriu aici numai despre lucruri care se pierd, ci şi despre altele care s-au pierdut de mult. Dangătul clopotelor, de pildă, mai răsună în Bucureşti doar în noaptea de Înviere. Cel puţin în cartierul în care locuiesc, nu-mi aduc aminte să-l fi auzit nici în copilărie, deşi am trăit întotdeauna în vecinătatea bisericii Sf. Visarion.

Spuneţi, vă rog, dacă imaginea alăturată vă sugerează intrarea într-o mănăstire? Şi, încă, una dintre cele mai importante şi vechi mănăstiri româneşti, declarată monument istoric de categoria A, adică „de interes naţional“, conform legii în vigoare.

"În primul rînd, ar trebui să înţelegem că a da e mai important decît a lua. Apoi, lucrul în echipă. Iar în al treilea rînd, spiritul antreprenorial şi iniţiativa. Căci antreprenoriatul va salva România – prin întreprinderile mici, prin meseriaşi, meşteşugari, mică producţie, turism, agricultură. Spiritul antreprenorial trebuie educat din grădiniţă."

Am scris, odată, despre o ciudată coadă la un restaurant din Paris, undeva pe lîngă Porte Maillot. Lumea, înşirată în faţa intrării, aştepta cu stoicism, apărîndu-se de ploaia uşoară cu umbrele colorate. Din cînd în cînd, pe măsură ce se elibera cîte o masă, uşa se deschidea şi dinăuntru apărea o doamnă în vîrstă, cu faţa plină de riduri, care îi invita în restaurant pe următorii clienţi.

Într-un nostim articol – intitulat „Cum să ne chivernisim timpul“ şi inclus în Al doilea jurnal minim al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfîntului Baudolino) –, celebrul semiotician face o observaţie demnă de toată atenţia intelectualilor umanişti.

În limba standard (exersată în şcoală şi folosită în zonele din mass-media încă necucerite de registrul colocvial-argotic) şi în alte variante ale limbii cultivate pare să se petreacă o schimbare insidioasă, greu de observat de către vorbitori, pentru că nu introduce elemente noi, ci intervine doar în raportul de frecvenţă între elemente stabile şi centrale ale limbii.

"Brazilia e România, care e Argentina, care e Rusia. Acestea sînt ţări alcătuite din zei şi muritori. Zeii sînt politicienii, fotbaliştii, bogaţii, artiştii. Muritorii sînt toţi ceilalţi, plus ziariştii, cei mai muritori dintre toţi. Acestea sînt ţări feudale, cu două caste – proştii şi deştepţii."

Încheiam, săptămîna trecută, cu concluzia că Transnistria este un avanpost al imperiului rus, care îşi face treaba de a planta bombiţe pentru a sabota aproprierea Republicii Moldova de UE. În Moldova se întîmplă, de fapt, un fel de integrare pe sub radar.

Universitarul trendy: Am mai multe obiecţiuni cu privire la Parabola Fiului Risipitor. Mai întîi, de ce „fiul“ şi nu „fiica“? N-ar fi fost mult mai interesant din punct de vedere sociologic şi antropologic să plece de-acasă o fată? Şi, de pildă, să se întoarcă în familie însărcinată?

Anul acesta, „Cartografierea socială a Bucureştiului“ (cercetarea a fost realizată de către colegii mei, Alfred Bulai, Cătălin Stoica şi Bogdan Iancu, împreună cu studenţi ai facultăţii), realizată în fiecare an de către Departamentul de Sociologie din SNSPA, s-a centrat pe problemele sănătăţii. Bucureştenii şi sănătatea, aşadar.

Înainte de 2007 (un fel de înaintea erei noastre, cum s-ar zice), aveam drept invitaţi în studio pe doi politicieni de vază ai României vremii. Unul din opoziţie, altul de la putere, după cum şade bine unui talk-show de la televiziunea publică.

Săptămîna trecută, ambasadorul german Andreas von Mettenheim se exprima extrem de critic – cel puţin dacă avem în vedere uzanţele diplomatice – faţă de modificarea de către Guvernul român a schemei de sprijin pentru energia din surse regenerabile.

Ciudate vremuri! Pe de o parte, privită cu detaşarea necesară obiectivării, România se află într-unul dintre cele mai faste momente din istoria ei. Ştiu că pare şocant – sau măcar enervant – să spui aşa ceva unui român, în prezent. Dar, niciodată în istorie, economia noastră nu a mers mai bine.

În acelaşi timp cu comunicatul de presă prin care filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România informa despre respingerea de către Ministerul Culturii a unei cereri de clasare, am primit sesizarea unui cititor în legătură cu un alt atac la patrimoniu.

Am învăţat, de-a lungul timpului, să apreciez micile muzee aflate în diverse localităţi din ţară. Fie că sînt muzee de artă, de istorie, case memoriale, mici sau mai mari colecţii adunate şi expuse pe lîngă o biserică sau mănăstire....

Am fost curios să aflu ce caută acolo, aşa că i-am cerut un interviu rapid, pe chat, în „pauza“ dintre două episoade ale evenimentelor de la Istanbul. Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este singurul jurnalist român care a transmis, sistematic, ce s-a întîmplat în ultimele săptămîni în Turcia.

Ronald Reagan era actor. În rolul de preşedinte a trecut, însă, cu mult dincolo de limitele simplei prestaţii actoriceşti. Mandatul său a fost plin de conţinut. Graţie strategiilor puse la cale sub administraţia sa, Statele Unite ale Americii au cîştigat Războiul Rece.

N-aş putea spune cu exactitate de ce mi-a displăcut ideea de vînătoare, încă din copilărie. Pot invoca, bineînţeles, argumentul masacrului animalier – care, cred, dezgustă pe oricine, la rigoare, chiar şi pe amatorul de experienţe cinegetice –, dar nu e vorba numai despre aceasta.

O serie de pseudoreguli gramaticale şi pseudoexplicaţii etimologice circulă de multă vreme printre vorbitori, alcătuind un folclor lingvistic la a cărui perpetuare contribuie, uneori, şi şcoala (prin profesori cu convingeri ferme, dar fără dorinţa de a le verifica temeiurile), avînd în ultima vreme, ca mediu ideal de răspîndire, Internetul.

„Voi credeţi că transnistrenii ăştia sînt aşa, nişte supersoldaţi – să ştii că şi ei beau de rup şi încalcă legea“ – zice un prieten de la Chişinău. Acum trei luni, avusesem senzaţia că ceva e putred în Transnistria, cînd mi s-a cerut cea mai ieftină şpagă de care am auzit: 5 lei moldoveneşti (puţin peste 1 leu românesc).

Există, peste tot în lume, o mitologie a Germaniei şi a „neamţului“, mergînd de la deplina încredere în seriozitatea meşteşugărească şi în spiritul de disciplină ilustrate de lumea prusacă (un lucru bine făcut e „treabă nemţească“), pînă la ironii nu întotdeauna meritate despre o anumită lipsă de umor, sau pînă la stigmatul inevitabil provocat de dezastrul nazist.

În numărul „verde“ al Dilemei vechi, Eugen Ciocan a relatat una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit, coborîtă parcă din înţelepciunea calmă şi milenară a Orientului. În grădina sa superbă de la margine de Bucureşti, amicul său John „a deschis subiectul grădinii."

Primul motiv – le zic – este politica agricolă a preţurilor înalte (filiera franceză). Altfel spus, orice creşte pe cîmp sau în grajd trebuie să se vîndă cît mai scump, pentru a-l ţine în viaţă (economică, evident) pe fermierul mediu european, mult mai puţin productiv decît oricare alt concurent global (fie el american, chinez, rus sau sud-american).