Jurnalismul de calitate depinde de fiecare dintre noi - interviu cu Laurenţiu DIACONU-COLINTINEANU
Am fost curios să aflu ce caută acolo, aşa că i-am cerut un interviu rapid, pe chat, în „pauza“ dintre două episoade ale evenimentelor de la Istanbul. Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este singurul jurnalist român care a transmis, sistematic, ce s-a întîmplat în ultimele săptămîni în Turcia. S-au mai perindat cîţiva pe acolo, dar pînă la urmă a rămas lîngă el doar fotograful Andrei Pungovschi. La curiozitatea mea de a-l lua la întrebări a contribuit şi faptul că îmi încep dimineţile ascultînd emisiunea matinală de la RFI, unde Laurenţiu Diaconu-Colintineanu o secondează pe Magda Prelipceanu, prezentînd clar şi precis „ce mai e pe lume“. Îl ştiu şi din colaborările la emisiunea Punerea pe gînduri, pe care o facem joia împreună cu RFI. Dar – mi-am zis – acolo, în mijlocul evenimentelor, e altceva.
De ce ai plecat la Istanbul? Sarcină de serviciu, dorinţă proprie sau şi una, şi alta?
Şi una, şi alta. Dorinţa mea s-a transformat în sarcină de serviciu mulţumită şefului meu, Luca Niculescu. I-am prezentat planul, ideile pe care le aveam, bugetul şi timpul necesar deplasării. Am susţinut – ca în fiecare redacţie, sper – ideea şi importanţa pentru publicul românesc, iar apoi am sărit în avion. Acum, cînd vorbim, sînt deja a doua oară la Istanbul. Prima deplasare trebuia să fie de sîmbătă, 8 iunie, pînă miercuri, 12 iunie. Marţi dimineaţă au început ciocnirile, aşa că şederea s-a prelungit pînă vineri seara. Acum, la a doua deplasare, au contribuit trei entităţi media: RFI România, HotNews.ro şi Deutsche Welle. Nu de alta, dar, după cum bine ştim, presa nu se face fără bani...
„Importanţa pentru publicul românesc“?... Cîţi jurnalişti români au fost trimişi acolo de televiziuni, posturi de radio, ziare din România?
Ziare mainstream: nici unul. Televiziuni: ştiu că a fost, pentru scurt timp, o reporteriţă de la PRO TV, imediat după primele violenţe; săptămîna trecută au fost două echipe de televiziune, una de la Digi24, alta de la TVR. În weekendul trecut, cînd au fost evacuate piaţa Taksim şi parcul Gezi, nu cred că a fost vreun ziarist român aici, în afară de Vadim Ghirda, fotograf pentru Associated Press. În acest moment sîntem doi: fotograful Andrei Pungovschi şi cu mine. Se întîmplă mult mai multe lucruri decît modificarea Constituţiei şi jocul politic murdar de la Bucureşti. Sigur, nici acestea nu trebuie ignorate, dar riscăm să trăim cu perspectiva buricului şi să nu vedem niciodată dincolo de marginea propriei farfurii (traducere directă, din proverbe germane). Sînt sincer mîndru că o echipă de doi fotografi (Ioana Moldovan şi Andrei Pungovschi) şi doi jurnalişti (Ovidiu Vanghele şi subsemnatul) au asigurat informarea publicului românesc în acele zile. Televiziunile au ales calea ieftină: să ne sune pe noi să le povestim. Bun şi aşa, măcar s-a vorbit „pe sticlă“. Iar „audienţa“ pe care am reuşit să o facem – chiar şi numai pe Facebook –, reacţiile oamenilor, mulţumirile, felicitările, urările să avem grijă de noi – toate acestea arată că publicul românesc există şi că are nevoie de asemenea informaţii.
Cu alte ocazii, cînd era vorba de fotbal sau de ceva senzaţional, Istanbulul le-a părut apropiat şi accesibil televiziunilor, care şi-au trimis buluc oamenii acolo. În cazul de faţă, nu a contat şi faptul că la RFI se face un alt tip de jurnalism, cu o perspectivă mai amplă şi mai substanţială asupra evenimentelor?
Se poate, nu vreau să fac neapărat proces de intenţie. Dar nici nu pot să confirm, pentru că nu eram acolo cînd s-a luat decizia de către editor şi/sau producător. Totuşi, nu mă pot abţine să nu povestesc prima intervenţie telefonică în matinalul unui post de ştiri, în dimineaţa de marţi, cînd, în Istanbul, violenţele erau în toi. Pe prompter scria „Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, jurnalist RFI“. Prezentarea a fost „Laurenţiu Diaconu, jurnalist Cotidianul“. E legitim să mă întreb dacă domnişoarea auzise în viaţa ei de RFI? Iar întrebarea venită de la colegul ei, imediat după ce îi spuneam că trebuie să mă aştepte puţin pentru că fug de gaze şi pietre – „Şi cum e atmosfera, e tensionată?“ – cred că nu mai are nevoie de comentariu.
De ce crezi că e important pentru publicul românesc să afle rapid, de la faţa locului, ce se întîmplă în Turcia? (Căci, altminteri, chestiunile externe nu prea au audienţă la noi...)
Pentru că e important ca noi toţi să ne extindem orizontul de gîndire şi de informare. Cred că valoarea pe care o poate aduce un jurnalist este de a oferi informaţia în context publicului său. „Acolo se întîmplă asta“ poate relata oricine. Un jurnalist îi oferă publicului posibilitatea de a înţelege de ce, cum, în ce fel, cu ce urmări se întîmplă „asta“. Se adaugă, bineînţeles, faptul că un jurnalist nu poate el însuşi înţelege pe deplin ce se întîmplă undeva, dacă nu este acolo, deci nu îşi poate îndeplini misiunea aşa cum consider eu că este definită. Rapiditatea este esenţială în zilele noastre. Odată cu ascensiunea mijloacelor de informare digitală, creşte şi riscul ca informaţii neverificate să ajungă la public înainte de tipărirea ziarului sau de ora de difuzare a jurnalului. Aşa că viteza este o datorie nouă, pe care un jurnalist trebuie să şi-o asume.
Ţi-am ascultat mai multe corespondenţe la RFI, am citit şi pe rfi.ro. Ce ţi s-a părut cu adevărat important să înţeleagă publicul?
Contextul mai larg nu îl pot sintetiza în cîteva fraze, acela a necesitat un text de cinci pagini A4, dar am văzut că există multă lume care nu se conformează tiparului de „cititor modern“ (care, zice-se, „preferă textele scurte“), fapt care m-a bucurat enorm. Pe foarte scurt, însă, ce se întîmplă aici este strădania unui popor de a ţine cu dinţii de principiile democratice şi de libertăţile individuale în faţa unui lider autoritar cu tendinţe islamiste. O profesoară de sociologie cu care am avut deosebita plăcere să vorbesc chiar astăzi mi-a spus – poate cel mai bine – ce simt turcii care se opun regimului Erdogan: „M-am săturat să fiu subaltern.“
Să lăsăm un pic deoparte (măcar pe jumătate) jurnalistul şi să scoatem în faţă omul. Ca experienţă umană, cum e să te afli în mijlocul unor asemenea evenimente?
E confuz. Jurnalistul din mine m-a ajutat de multe ori să îmi păstrez calmul, să ţin distanţa de „subiect“ şi să mă feresc de pericole. Din punct de vedere uman, e un amalgam de senzaţii şi de trăiri. Mi-a fost frică. În dimineaţa de marţi, cînd am ajuns în piaţă alergînd, ca să îmi treacă un cartuş de gaze lacrimogene pe lîngă cap, înainte să văd o maşină în flăcări de peste doi metri, „am aplaudat cu genunchii“, timp de cîteva minute bune. Am simţit furie cînd vedeam cum poliţiştii trăgeau în plan orizontal, în loc să ochească la 45 de grade în aer, aşa cum scrie în manualul puştilor cu gaze. Am simţit compasiune faţă de protestatari, dar şi faţă de poliţişti – care, la urma urmei, sînt tot oameni. Şi ei erau obosiţi, unii frustraţi de ce trebuie să facă pentru că aşa li s-a ordonat. Mi-a fost rău fizic de la gaze. M-am întrebat, uneori, de ce fac asta, în momentele în care simţeam pericolul aproape. Într-o dimineaţă, am fost frustrat pentru că nu se adevereau zvonurile pe care le auziserăm cu o seară înainte şi am stat cu toţii pînă la 7 dimineaţa, aşteptînd „ştirea“. Am fost uimit de puterea voinţei unor oameni în faţa armelor poliţiei. Am crezut că înnebunesc cînd am văzut, sîmbătă seara, că începuse evacuarea parcului şi a pieţei, şi eu aterizasem cu o noapte înainte la Bucureşti. Am fost mîndru şi măgulit de reacţia publicului. Fericit să ies cu bine din experienţa asta şi dornic ca un nebun să mă întorc înapoi. Peste toate astea s-a aşternut, însă, mantia de jurnalist. Pentru mine e inevitabil.
Şi ce-a intrat în plus sub mantie după o asemenea experienţă, pentru un jurnalist care, în mod obişnuit, ne informează (dar ne şi binedispune) dimineaţa ori face conversaţii cu dilematicii la Punerea pe gînduri?
Sînt un jurnalist de radio, care face cu deosebită plăcere matinalul şi talk-show-ul de seară cu dilematicii. Dar sînt şi un jurnalist care crede că realitatea se întîmplă acolo unde sînt oamenii. Afară, pe teren, se strîng subiectele, pentru ca apoi să mă pot întoarce în studio să le prezint. Sub mantia mea s-a aşternut acum o experienţă nouă, contactul cu o cultură, cu oamenii de aici, înţelegerea mai bună a ţării şi a elementelor sale specifice. Voi putea vorbi cu mai multă legitimitate publicului RFI despre evenimentele de aici, oricare ar fi ele, pentru că am folosit deplasarea şi, mai ales, liniştea acestor ultime zile, pentru a săpa în profunzime evenimentele de aici. Este la fel ca după deplasarea din urmă cu cîteva luni din teritoriile palestiniene. Sigur, şi despre Palestina, şi despre Turcia am citit mult. Nu am venit fără bagaj informaţional aici. Dar odată trăite aceste locuri, cu totul altfel pot înţelege eu – şi, bineînţeles, şi publicul meu. Am o datorie faţă de public. Pentru el mă aflu aici, pentru el muncesc în fiecare zi, indiferent dacă din studio sau de pe teren. Lucrez, evident, pentru angajatorul meu, dar el vine întotdeauna pe locul al doilea.
Angajatorul e, acum, RFI. Ai lucrat şi pentru DW. Dilemă: şcoala de jurnalism franceză sau cea germană? Ce preferi?
Cea de jurnalism corect. M-am format în şcoala germană, acum lucrez, poate, în spirit francez. Mă interesează, însă, să fiu corect faţă de oamenii care mă aud sau care mă citesc. Nici măcar obiectivitatea nu pot spune că mă interesează, mi se pare că acest deziderat şi-a atins limitele deja de multă vreme. Important mi se pare ca nimeni să nu poată spune că am minţit, că am dezinformat, fie şi prin omisiune sau greşeală. Cred că cea mai mare tristeţe a mea ar fi să aud pe cineva spunînd „N-am înţeles nimic din ce zice/scrie Colintineanu acolo.“ Fac această meserie de zece ani şi nu îmi atîrnă nici o „tinichea jurnalistică“ de coadă. La asta mi-a folosit corectitudinea germană şi cea franceză.
Se deplînge „moartea jurnalismului de calitate“. Nu doar la noi, ci şi în lume. Eşti de acord? Să-i pregătim parastasul?...
Nu. Cred cu tărie că jurnalismul de calitate depinde de fiecare dintre noi, nu de mulţimea numită „presă“. Nu deplîng moartea presei scrise în forma ei fizică, adică pe hîrtie. E treaba fiecăruia dacă nu reuşeşte să se adapteze. Dilema veche există în continuare în print, ba mai mult, are singurul model funcţional de abonament online din România. De ce? Pentru că e de calitate. Restul să moară, dar nu pentru că aşa e trendul, ci pentru că nu oferă publicului ceea ce trebuie. Există jurnalism de calitate pe Internet, pe bloguri, ba chiar pe Facebook. Unde e problema? Principalul e ca jurnalistul să îşi facă treaba, să poată trăi din ea (aici există o disfuncţionalitate în piaţa românească), iar publicul să primească informaţia pe care o caută şi care este relevantă. Am încredere şi în cei mai tineri ca mine că vor şti să îşi caute modele şi să îşi croiască un drum în această branşă. Internetul îi ajută enorm. Sigur, putem afirma cu toată corectitudinea că numărul jurnaliştilor care îşi iau misiunea în serios a scăzut. Motivele le cunoaştem şi sînt împărţite în mod egal, cred eu, între ei şi angajatorii lor. Dar tot cred că nişarea consumului de informaţie şi dezvoltarea tehnologiei ne vor ajuta să ajungem la standardele pe care eu şi alţii le-am avut drept modele.
Foto: L. Moldovan
