Melancolie stranie în oraşul meu

S-a întins pe caldarîmul murdar, printre cutiile lui de carton, şi mi-a zis: „Cînd am avut, pentru prima oară, sentimentul că viaţa mea s-a sfîrşit, că de-acum nimic important nu se mai poate întîmpla, că începe fără-de-rostul şi fără-de-sensul, începusem să fiu adolescent. Citisem ceva, nu mai ţin bine minte ce, şi mă cuprinsese convingerea asta crepusculară, pervers de satisfăcătoare. Îmi plăcea, într-un fel, convingerea că viaţa mea se sfîrşeşte. Nu, nu muream. Eram sigur că nu voi muri curînd, de fapt, eram sigur că nu voi muri deloc – doar gustam cu nesaţ sentimentul finalului ostenit, al finalului după prea multe. Apoi, momente de genul acesta am mai avut. Din cauza unei femei care nu. Din cauza unui ticălos care da. Din cauza unui vers, a unui cîntec, a unei ploi sau a unei ninsori, ori a unui soare strivitor, din cauza unei pierderi sau din cauza unui cîştig, din cauza unei priviri, din cauza banilor care lipseau ori din cauza altor neputinţe mai mari, pe măsură ce le (re)conştientizam, cum ar fi neputinţa de a fi călugăr sfînt, neputinţa de a fi tenor de mare clasă, neputinţa de a fi balerin ca Nureev, neputinţa de a fi dirijor ca Celibidache, neputinţa de a fi poet, neputinţa de a fi preşedintele României, neputinţa de a mă face iubit de toţi, de absolut toţi şi cîte alte neputinţe. Oho, de cîte ori am avut convingerea că viaţa mea s-a încheiat, că gata! Aş zice că această convingere a însoţit, ca o umbră, absolut toate melancoliile mele, şi cum temperamentul îmi este foarte predispus la melancolie, am simţit convingerea finalului foarte des.

Melancolia – zice Agrippa – eliberează sufletul (minunată treabă!) şi aşa prinde aripi imaginaţia (imaginatio), se nasc demonii de jos şi orice om care se lasă cuprins de ei, chiar şi cel mai neînvăţat, poate deveni poet sau artist într-un sens sau altul. Apoi, dacă sufletul eliberat nu se investeşte cu totul în imaginaţie şi continuă să se mişte în dimensiunile umanului, trece de imaginaţie şi se concentrează pe raţiune (ratio). Astfel, se potenţează un fel de foame gnoseologică, se nasc demonii de mijloc, apare o frenezie foarte specifică şi se ajunge la cunoaştere. Oamenii care ajung cu melancolia lor aici devin filozofi sau medici. În fine, puţinii aleşi îşi pot aduce melancolia pînă în spirit (mens), simt cum se nasc demonii de sus şi capătă toate cele necesare ca să ajungă mistici sau ocultişti. Vezi cum zicea omul ăsta că te salvează melancolia? Te scoate din limitele tale date, ducîndu-te, din ce în ce mai sus, în tine însuţi. Am citit pe Internet că melancolia vine cînd ceva te poate opri să vorbeşti, dar nu te poate opri să gîndeşti. Adică, melancolia te cucereşte cînd te confrunţi cu ceva mai puternic decît tine, care te învinge, dar nu într-atît de puternic încît să te anihileze, să te distrugă. Nu mai ştiu cine a zis asta, dar era deştept, după cît se vede treaba, pentru că ce zicea tipul ăsta se completează de minune cu ce zicea Agrippa. Psihologii de azi numesc asta «frustrare». Şi idioţii de azi o numesc tot «frustrare». Ai băgat de seamă cît de des e folosit cuvîntul ăsta? Dar ai băgat de seamă şi că e folosit ca un fel de acuzare, ca un fel de blam, ca un fel de stigmat? «Frustratule!» urlă după tine cretinii care te duşmănesc şi vor să te lovească verbal. Cînd colo, tu eşti doar melancolic, pentru că gîndeşti, dar ceva mai puternic decît tine te opreşte să vorbeşti. Frustrarea e civilizatoare. Dacă nu am acumula frustrări şi am avea tot ceea ce vrem să avem, fără să fim lipsiţi de nimic, şi nu am cunoaşte frustrarea, am fi încă în peşteri, omorîndu-ne liber, luîndu-ne femeile liber, tîlhărindu-ne liber. Şi bieţii oameni, cum se apără cînd idioţii le strigă că sînt frustraţi, zicînd că «nu e adevărat, nu sînt frustrat», cotizînd la inepţia asta, că frustrarea e o ruşine. Păi cea mai mare frustrare din istorie e a lui Iisus Cristos! Lui i-a lipsit cel mai mult, aici, pe pămînt, tocmai pentru că avea totul, acolo în cer... Dă-mi o ţigară... Aşa, şi un foc... Dar ceva bani n-ai să-mi dai?... Să-ţi dea Dumnezeu sănătate... Şi tu eşti melancolic, ca şi mine... Te văd... Uite, stau aici lîngă librăria asta, cu zilele, şi văd prin vitrine – că nu mă lasă înăuntru – cam ce cărţi cumpără oamenii. Sînt din ce în ce mai mulţi cei care nu mai citesc poveşti. Romanele, prozele de toate dimensiunile, chiar memorialistica – au ieşit complet din zona lor de interes. Nu mai vorbesc de teatru, care nu se cumpără aproape deloc. Văd că tot mai mulţi citesc doar lucruri tari: cărţi motivaţionale, gastronomie, bune maniere, dar şi eseu (cît mai academic), filozofie, ştiinţe, chiar şi politică. Îi văd după ochi, îi văd cum pipăie cărţile şi îmi dau seama că sînt oameni ai cărţilor şi mă întreb cum de tocmai ei evacuează lirismul şi imaginaţia din lecturile lor. De fapt, refuză melancolia. Din nou, nu mai e bine să fii melancolic. În Antichitate nu era deloc bine, se combătea melancolia. Apoi, în Evul Mediu, a început să se accepte, iar pe la vremea Renaşterii, era chiar la modă. I-a mers bine melancoliei şi mai apoi, pentru că, era văzută în tandem cu romantismul şi cu idealismul – chestii pozitive pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Acuma, însă, nu mai e în regulă să fii melancolic. Oamenii se tem de demonii de jos, într-un fel. Vor doar demonii de mijloc. Că nici demonii de sus nu le plac – ei sînt cei mai periculoşi, pentru că dacă te cuprind, viaţa ta ia foc, pur şi simplu, şi arde fără oprire, multe veacuri înainte. Ţi-e teamă un pic de veşnicie, orice-ai zice... Hohoho, ia uite ce lună supărată a apărut... După program, în seara asta, va învinge Saturn.“

M-am depărtat, lăsîndu-l prăbuşit între cîrpele lui jegoase şi cartoanele lui rupte, cînd mi-am dat seama că o veselie ciudată, de nebun poate, îl cuprinde. Nu ştiu de ce, am socotit că, dacă devine vesel, nu mai e interesant. Şi, cum mă depărtam de el, îmi strigă: „Ai văzut, ochelaristule, că am putut să vorbesc atît de bine despre melancolie, fără să pomenesc deloc depresia?“ Da, am văzut...