Tururile
Dacă Turul Franţei a ajuns la numărul 100 şi Turul României la numărul 50 înseamnă că sîntem la jumătatea (bi)ciclismului francez?
Acum, depinde la jumătatea a ce din ciclism. La dopaj, nu îi sîntem nici la degetul mic, dintr-un motiv destul de simplu: ca să existe dopaj, trebuie să apară ceva speranţe de performanţă la orizont. Nu e cazul. La jumătatea drumului, da, am putea fi. În sensul în care la ei se închide tot drumul cînd trece caravana, pe cînd la noi, doar jumătate, şi aceea timp de cîteva minute în care şoferii înjură gros.
De fapt, cu ciclismul, nu sîntem la jumătatea a nimic, nici la sfert, nici la treime. Nu sîntem nicăieri. Avem cîţiva oameni care visează, exasperaţi de atîta somn cu sforăituri, asta-i tot. Unul dintre ei şi-a luat visul în serios şi a inventat Turul Sibiului, un fel de Tur al Miezului României, la care au venit, acum cîteva zile, ciclişti pe care îi văzuserăm doar la televizor. De-abia de-aici începem să existăm. Sîntem, cum ar veni, la jumătatea naşterii. Mai mult de atît nu mai e nici măcar nostim să continuăm cu comparaţia. Ar fi cazul să ne mai dăm jos de pe televizor şi să ne urcăm pe o bicicletă. Poate că aşa, într-o zi îndepărtată, vom putea să ne uităm din nou la televizor şi să vedem vreun „escu“ în el. Urcînd munţii Franţei, măcar pînă la jumătate.
