Declaraţia de pe pachetul de Carpaţi

Noi, copiii, îi ziceam Moşu. Aşa şi arăta, avînd pe cap o căciulă asemeni celei pe care o purta Ceauşescu la proces. Se vorbea că luptase în al Doilea Război Mondial şi fusese decorat pentru merite în luptele din Ungaria. În rarele momente de pace, îi invita pe copiii din faţa blocului în apartamentul lui, să le povestească şi să le arate poze din acele vremuri. Aceştia se întorceau cu impresia că multe poveşti erau inventate, luate de prin filme. Cu excepţia acestor rare momente de armistiţiu, însă, Moşu era cel mai mare inamic al nostru, în marele război cu vecinii adulţi, nesuferitori de copii. Era cel mai agresiv şi cel mai uşor de provocat, cînd n-aveam alte subiecte de joacă. Se pare că şi el ne confunda adesea chiar cu naziştii cu care luptase în tinereţe.

Toată ziua îşi făcea de lucru prin grădina din faţa blocului, peste care, locuind la parter, pur şi simplu se înstăpînise. Stropea trandafirii şi-i tăia cu un cleşte ascuţit, cu care nu ezita să ne ameninţe de cîte ori ne vedea. Aveam senzaţia că, dacă ne-ar fi prins, nici n-ar fi ezitat să-l folosească. Uneori, seara, se ascundea printre tufişuri, crezînd că nu-l vedem, şi asculta trăncănelile noastre de copii adunaţi la joacă. Noi ne făceam, atunci, că dăm cu bulgări de pămînt într-o ţintă imaginară, care era chiar tufişul unde se ascundea el. O vreme, suporta bombardamentul, nevrînd să se dea de gol. La un moment dat, însă, cînd i se părea că ne-am apropiat destul, sărea de acolo ca un animal răpitor, cu intenţia să ne prindă, trecînd peste gardul viu şi sîrma ghimpată cu care era pe atunci înconjurată grădina din faţa blocului. Noi ne răspîndeam ca potîrnichile, rîzînd şi făcînd o gălăgie infernală. Nu ne prindea aproape niciodată.

Într-o zi, însă, unul dintre noi i-a căzut în braţe, dintr-o întîmplare. Moşu venea de la piaţă, dintr-o direcţie surprinzătoare, iar Adrian nu l-a observat la timp, în ciuda strigătelor noastre disperate. L-a luat aproape pe sus şi l-a dus în scara blocului. Nu era nici un părinte prin preajmă să ne apere, aşa cum odinioară făcuse tatăl lui Bogdan, care chiar îi dăduse Moşului o palmă. Nu se ştie ce i-a făcut lui Adrian în scara blocului, dar, după o vreme, Moşu a ieşit cu el, ţinîndu-l strîns de braţ, spunîndu-ne că, dacă cei care au aruncat cu pămînt se predau, nu-i face nimic. Era o veritabilă luare de ostatici. Ceilalţi doi care mai eram pe acolo ne-am hotărît, într-un act de mare curaj, să ne predăm în locul lui. „Voi aţi aruncat ieri cu pămînt în mine şi mi-aţi lovit şi geamurile de la dormitor?“ ne-a întrebat. Am încercat să zicem că n-am dat şi în geamuri, că n-am ştiut că el stătea chiar acolo unde aruncam noi, dar n-a ţinut. Şi, oricum, în altă zi aruncasem şi în geamuri...

Moşu fuma ţigări Carpaţi şi l-am văzut atunci că scoate un pachet şi-l goleşte, întorcîndu-l pe dos. A pus ţigările direct în buzunar, iar pe dosul alb al hîrtiuţei astfel obţinute, cu un creion de cîţiva centimetri, scos de cine ştie unde, ne-a pus să scriem o declaraţie şi s-o semnăm. Ne înghesuise între un gard şi peretele de carton presat al chioşcului de lapte, ca să nu putem fugi. Ne era cam frică. Ne-a dictat ce să scriem, ca la Miliţie, cum că noi am aruncat cu pămînt şi cu pietre în ferestrele lui. „Eraţi mai mulţi. Cine mai era cu voi?“ ne-a întrebat, tot ca la Miliţie. Nu voiam să-i pîrîm şi pe alţii, aşa că eu am inventat la repezeală două nume: Stoian şi Costescu. Moşu ne-a pus să semnăm şi apoi ne-a dat drumul. Am răsuflat uşuraţi că scăpasem teferi din ghearele nebunului, bucuroşi pe deasupra că l-am şi păcălit, fără să bănuim viitoarele consecinţe. Am considerat episodul doar ca pe una dintre cele mai ruşinoase înfrîngeri din permanentul război cu vecinii urîcioşi.

Cred că eram în clasa a VI-a. Directoarea şcolii, o profesoară cu un ten foarte închis, preda, la a VIII-a, Constituţia Republicii Socialiste România. Într-o zi, la o oră cu diriginta, ne-am trezit cu ea intrînd în clasă. Şi, hodoronc tronc, a pronunţat numele meu, cerînd să mi se dea voie să ies de la oră pentru că are o problemă „serioasă“ cu mine. Am fost foarte surprins, pentru că nu mai vorbisem niciodată cu directoarea, nu ştiam de unde mă cunoaşte şi, cu atît mai puţin, ce problemă „serioasă“ putea avea cu mine. În spatele ei şedea, spăsit, un băiat dintr-a V-a, pe care-l ştiam din vedere. Ei bine, atunci am aflat că îl chema Stoian. Bietul băiat fusese chemat pentru că purta numele inventat de mine. Locuia în alt cartier şi n-auzise în viaţa lui de Moşu. Noroc că n-au găsit şi pe cineva cu numele de Costescu. În cancelarie, directoarea a scos „declaraţia“ scrisă pe pachetul de Carpaţi şi m-a întrebat dacă o recunosc. Aşadar, Moşu mă reclamase direct la şcoală, iar directoarea luase în seamă acel caraghios bilet şi, pe deasupra, mai ascultase şi poveştile venerabilului erou de război, care-i spusese că noi făceam parte dintr-un grup de mici „nazişti“, care ne jucam cu svastica printre blocuri. Era o acuzaţie gravă pe vremea aceea şi mi-a trebuit ceva timp să-i explic directoarei că e o invenţie şi că măcar celălalt băiat n-avea cum să fie în cauză. Semnatarii meschinului bileţel, adică eu şi prietenul de joacă (care învăţa la altă şcoală) am intrat în mari belele. A fost nevoie să meargă părinţii la şcoală, să le explice directorilor că reclamantul e un individ cam „dus cu pluta“ – cum se spune astăzi. În orice caz, în anul acela ne-am ales toţi cu nota scăzută la purtare, chiar şi Adrian, cel cu care făcusem „schimb de prizonieri“, şi chiar şi bietul Stoian dintr-a V-a, deşi toată lumea înţelesese că e nevinovat. Şi pentru copii, sistemul funcţiona, uneori, asemeni celui cu care se confruntau adulţii. După această mică întîmplare, nu mi-a fost greu să înţeleg mulţimea de confuzii şi aberaţii care au apărut la nivel naţional, după deschiderea dosarelor de securitate. Cît priveşte conflictul nostru cu Moşu, a continuat cu şi mai multă intensitate, pînă ce ne-am făcut mari.