Internaţionalizarea
Întîi a venit globalizarea. Ea era rea, deoarece făcea să se mute locurile de muncă dinspre Occidentul nărăvit la salarii mari şi drepturi sindicale cîştigate în secole de luptă muncitorească înspre Orientul mult mai înfometat, dispus să lucreze pentru cîţiva firfirici pe oră, fără sindicate sau concedii plătite. Se zicea (foarte rar) că globalizarea ar avea şi ceva avantaje, contestate imediat de detractorii obişnuiţi: prietenii naturii (care dau vina pe globalizare din cauza a ceea ce ei numesc încălzirea globală), stînga transatlantică (din cauză că tot mai mulţi muncitori din ramurile manufacturiere erau forţaţi să îşi schimbe locurile de muncă) sau protecţioniştii încăpăţînaţi (care nu doreau defel să iasă din paradigma statului naţional privit ca o societate pe acţiuni). Era să-i uit pe conspiraţionişti. Pentru ei, era clar că Oculta a proiectat fenomenul, în scopul controlului minţii pămîntenilor şi al înavuţirii fără limite a unei părţi minuscule a populaţiei, pe seama sărăcirii samavolnice a majorităţii. Este drept, prin 2007, studii sociologice extrem de bine articulate (aşadar, publicate de The Economist) arătau că, în urma plusului de prosperitate adus de o lume integrată economic (deci, globală), mai bine de jumătate din populaţia globului poate fi socotită ca aparţinînd clasei mijlocii. O premieră istorică, orice s-ar spune.
Concomitent cu globalizarea a apărut mondializarea. Este cam acelaşi lucru, numai că în limba franceză. De aceea, mondializarea are şi accente un pic mai duioase, cu nuanţe tiermondiste. Ea acordă atenţie decalajelor dintre nord şi sud, destinului trist al arborilor de esenţă scumpă din Amazon sau cultivatorilor de cafea, exploataţi nemilos de lanţurile mondiale de supermarketuri. Aşa s-a ajuns la Campaniile de Responsabilitate Socială (CSR, în original) ale unor corporaţii-gigant. Ele simţeau nevoia de imagine publică mai bună, pentru a compensa efectele devastatoare pe care le aveau dezvăluirile legate de salariile mizerabile plătite în ceea ce mai tîrziu avea să se numească „grupul de succes al ţărilor BRIC“.
De la o vreme, adică de la criză încoace, globalizarea nu mai este atît de frenetic comentată ca pe timpuri. Este socotită un fapt împlinit, de către unii. Alţii o consideră eşuată şi observă triumfători revenirea (cam în forţă) a protecţionismelor economice naţionale. Uniunea Europeană nu putea scăpa de aceste varii curente de opinie. Drept pentru care a avut un discurs uşor dual. Pe de o parte, înfiinţa fonduri care să compenseze „efectele globalizării“, pe de altă parte, presa (justificat) Organizaţia Mondială a Comerţului, înspre liberalizarea cît mai decisivă a schimburilor de mărfuri, servicii şi capital, ceea ce înseamnă curat puseu întru globalizare. La fel ca restul lumii, UE trăieşte astăzi ispite naţionaliste crunte la nivelul statelor membre, vecine cu protecţionismul. Cel mai recent exemplu: decesul jenant al proiectului Nabucco, pe mîna Greciei şi Italiei, în dauna majorităţii celorlalte state membre, consfinţind, astfel, trecerea în istoria eşecurilor europene a unui document care se numea, pe vremuri, „Strategia Energetică Comună“.
De aceea, mare mi-a fost mirarea să găsesc, într-un recent document al Comisiei, destinat unei noi strategii pentru IMM-uri, ceva de genul: „Să ajutăm firmele mici şi mijlocii să beneficieze de efectele pozitive ale internaţionalizării.“
Am întrebat ce e aia şi care este diferenţa faţă de globalizare sau mondializare. Mi s-a răspuns că nu e nici o diferenţă, numai că precedentele denumiri erau cam tocite şi compromise de atîţia ani de dezbateri publice. Aşadar, trebuia găsit un cuvînt nou, pozitiv, care să ne ducă cu gîndul la o eventuală competitivitate regăsită pe pieţele lumii. Am înţeles: globalizarea o să rămînă la „efecte negative“, iar astalaltă, „internaţionalizarea“, va fi şefă cu „oportunităţile“. Mi se pare incorect. E ca şi cum cei doi copii deja născuţi fac cîte-o prostie, mai sparg un geam, mai fură o corcoduşă de la vecini şi tu, în loc să-i urechezi şi să-i îndrepţi, te pui pe treabă să mai faci un copil, zicînd în sinea ta: „Poate ăsta iese mai cuminte!“
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
