Cuvinte îngrijite
În numărul „verde“ al Dilemei vechi, Eugen Ciocan a relatat una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit, coborîtă parcă din înţelepciunea calmă şi milenară a Orientului. În grădina sa superbă de la margine de Bucureşti, amicul său John „a deschis subiectul grădinii. Nu-i scăpase nici un detaliu. Observase o mulţime de amănunte compoziţionale pe care abia dacă ni le mai aminteam, după atîta timp de la plantări. Dar cînd a început să se refere la fiecare plantă după denumirea ei în latină, ne-a lăsat flabbergasted. Ne-a spus că în Anglia se învaţă numele latineşti în gimnaziu. «Cum poţi avea respect faţă de ceva care nu are nume?» ne-a întrebat. Poate ar fi cazul să dăm un nume celor care ne înconjoară şi, poate, vom reuşi să descoperim un fel de a ne păsa de ceea ce este în jur. Poate că, astfel, vom transforma împrejmuirea într-o grădină“ – a meditat mai departe Eugen.
Cum poţi avea respect faţă de ceva care nu are nume?... Cum să ai grijă de ceea ce nu cunoşti şi cum poţi să cunoşti fără să numeşti? Cum poţi să îngrijeşti nenumitul? Ei bine, nu poţi! Ai putea să ai acces doar la „împrejmuire“, adică la ceea ce se află în preajmă şi ţi-ai însuşit mai mult sau mai puţin întîmplător ori samavolnic. Dar doar ceea ce a fost numit cum se cuvine poate fi îngrijit corespunzător şi poate deveni, astfel, cu adevărat al tău sau chiar o parte din tine. Aşa a început şi creaţia – sau, mai exact, aşa a fost ea însuşită de către om, căci Adam, şi nu Dumnezeu, a dat numele tuturor celor din preajma sa. Îmi vine în minte şi Ţăranul, care, după chipul şi asemănarea primului Om, dă cîte un nume fiecărui animal din ograda sa, fiecărui loc din preajma sa, devenind, astfel, una cu trupul său de moşie.
Limba este ea însăşi o grădină – sau aşa ar trebui să fie. Grădina Omului. Teamă mi-e însă că, în ultima vreme, am lăsat-o tot mai mult în pîrloagă, transformînd-o într-o simplă împrejmuire. Parabola „verde“ a lui Eugen Ciocan este, astfel, mult mai cuprinzătoare, iar înţelepciunea sa îngrijorată ne priveşte pe toţi. Cum să-ţi pese de o lume căreia i-ai uitat numele sau pe care o numeşti doar aşa, de mîntuială, cît să te orientezi prin hăţişul grădinii părăsite? De ce să ne mirăm că însăşi lumea în care trăim seamănă tot mai mult cu o imensă pîrloagă, cînd nu ne mai facem griji despre felul în care o numim? Nu este vorba aici despre numele latineşti ale florilor, nu este vorba doar despre gramatică şi nici măcar despre simple necunoaşteri ale limbii, ci despre ceva mult mai profund: numirea însăşi. Cînd poţi să numeşti, cu un aer de normalitate, lucruri diferite, cu acelaşi cuvînt, iar cuvinte diferite pot numi, cu dezinvoltură, acelaşi lucru, grădina limbii este năpădită de buruienile lui Babel, iar comunicarea dintre oameni devine un dialog al surdului cu mutul.
Recunoaşteţi ceva din aceste parabole în viaţa noastră de zi cu zi? Să coborîm, atunci, în trivialul cotidianului nostru şi să vă spun, de pildă, o poveste din grădina mea, acolo unde ar trebui să se înveţe grădinăritul cuvintelor.
Ceea ce le lipseşte, de regulă, studenţilor nu este informaţia şi nici sîrguinţa, ci ceva mult mai grav: aparatul numirii, ideea însăşi de concept, adică rostul fundamental al cuvintelor îngrijite. „Haideţi, domn’ profesor, chiar n-aţi înţeles ce-am vrut să spun?“ Am auzit această nedumerire sinceră de zeci şi zeci de ori. „Ba da, bănuiesc ce-ai vrut să spui, doar că ai spus altceva“ – am răspuns eu, tot de zeci şi zeci de ori. Şi, în moduri şi grade diferite, acelaşi lucru se întîmplă şi printre profesori, se întîmplă în mai tot ce ţine de discursul nostru public – şi în discuţiile noastre, în general. Pierdem, una cîte una, denotaţiile, sensurile îngrijite ale cuvintelor, şi ne orientăm tot mai mult prin conotaţii, aluzii şi iluzii. Chiar şi cei mai binevoitori convorbitori o iau, astfel, prin bălării.
În termenii parabolei grădinarului, asta este ca şi cum proprietarul grădinii ar cunoaşte doar două cuvinte: flori frumoase şi flori urîte. Poţi să faci grădinărit şi aşa, dar rezultatul va fi pe măsură. Se cheamă The Carpathian Garden – sau ceva în genul acesta...
* * *
Ieri am avut o zi ciudată, care m-a pus pe gînduri pentru alte două zile. Aveam două întîlniri, pe care le tot amînam din lipsă de timp. M-am dus la prima, înarmat cu agenda, carneţelul de notiţe şi pixul, pentru a nota ceea ce avea să mi se ceară/propună/solicite – căci, evident, nu putea fi vorba despre altceva. După două ore, nu notasem nimic. La fel şi la a doua întîlnire. Interlocutorii mei nu doreau să-mi ceară nimic, ci doar să stăm de vorbă. Bine, bine, să stăm de vorbă, dar ca să facem ce? Păi... să vorbim, să facem schimb de vorbe cu sens. Nu-mi cereau nimic, îmi ofereau: cuvinte îngrijite, conversaţie, rafinată pierdere de vreme. Ei erau desuet normali, cu mine era ceva în neregulă: îmi pierdusem darul vorbirii. Ca mai toţi din preajma mea.
Bolnav de eficienţă, mi-am salvat angoasa timpului pierdut hotărînd, pe drumul de întoarcere, să scriu o pilulă despre această întîmplare. Adică să fac, totuşi, ceva...
* * *
Ieri am trecut prin Cişmigiu şi m-am oprit să privesc îndelung lebedele negre. Perfecţiunea plutind peste ape – care deveneau, astfel, ireale, prin reflectarea întunecată a lebedelor. Sînt probabil singurele animale care nu mai au nevoie de „cuvinte“, de un limbaj al lor. Oare de aceea se vorbeşte despre „cîntecul de lebădă“?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
