Dincolo de ţăran, statul
„Ca să dau din mine un of, cred că nici un program guvernamental de după Revoluţie nu s-a ocupat de viaţa satului românesc“ – declara cu of Constantin Chirilă, primarul comunei Prisăcari, în dosarul Dilemei vechi din numărul anterior. Şi o făcea în cunoştinţă de cauză. Ceea ce a realizat el în comuna sa este un lucru minunat. Alexandra Toderiţă şi Cristian Ghinea, realizatorii dosarului, mai dau alte cîteva exemple de experimente reuşite, care se înscriu pe drumul cel bun al „asocierii“. Aş putea să adaug şi eu cîteva. Dacă le-am aduna pe toate, am ajunge la cîteva sute bune, implicînd, probabil, cîteva zeci, poate sute de mii de persoane. Pînă la cele aproximativ 9 milioane de locuitori din mediul rural mai este, însă, cale lungă...
Cum am ajuns aici? De ce este România o low trust society, în care rezistenţa la asociere, mai ales în mediul rural, este un handicap structural al dezvoltării? Amintirea sumbră a CAP-urilor? Firea ţăranului, acel fantasmatic „ADN al românului“ despre care vorbeşte presa? Desigur, e cîte ceva şi din aceste cauze „endogene“. Dar nu am fi ajuns aici fără o altă cauză – „exogenă“ –, pe care o exprimă, în acelaşi dosar, preotul Pavel: „Să vă spun ceva: guvernanţii nu vor dori niciodată ca oamenii să fie asociaţi. Pentru că o masă asociativă înseamnă o masă care îşi cere drepturile.“
Să ne aducem aminte. Decooperativizarea, indiscutabil necesară, a fost gîndită însă politic, nu economic. Legile funciare ulterioare, în vechea tradiţie românească, au fost agrare, nu agricole, vizînd restaurarea proprietăţii, dar nu şi promovarea productivităţii. Adică, în ultimă instanţă, tot politice, şi nu economice, dînd cîştig de cauză mai degrabă „ţăranilor“ – sub Iliescu – şi „boierilor“ – sub Constantinescu: v-am dat pămînt, mai departe vă priveşte. Rezultatul a fost aceeaşi veşnică fărîmiţare a loturilor agricole şi o revenire masivă la economia de subzistenţă (cam 70% dintre gospodării).
Pe de altă parte, dezindustrializarea (prezentată doar drept „trecere la economia de piaţă“), la fel de necesară şi ea, într-o anumită măsură, a creat primii şomeri. Cei care primiseră şi un petic de teren la ţară au fost primii disponibilizaţi. Logica a fost, din nou, prioritar politică: şomerii sînt o masă periculoasă, mai ales dacă se asociază în sindicate şi fac greve prin oraşe, aşa că dispersarea măcar a unei părţi a lor în satele de origine reducea riscurile pentru putere, orice culoare ar fi avut aceasta. Astfel, s-a ajuns ca după 1996 să se răstoarne, pentru prima dată în istoria modernă a României, fluxurile de migraţie sat – oraş. Între timp, şi sindicatele au fost reduse la tăcere...
Înghesuiţi în sate şi decapitalizaţi, oamenii au ales – individual – calea emigrării, iar cei rămaşi în colectiv au fost lăsaţi la cheremul baronilor şi baroneţilor locali, în schimbul asigurării maselor de alegători: avantaj clasa politică.
Adică politicul nu a făcut chiar nimic în această privinţă? Ba da. Pe de o parte, a avut iniţiative punctuale şi mai mult reactive, ajutîndu-i cînd pe unii, cînd pe alţii. Dar, vorba aceluiaşi Constantin Chirilă: „Ministerul Agriculturii degeaba mă consideră subvenţionat azi, dacă îmi dă banii la iarnă. Legile naturii sînt foarte exacte şi precise. Noi dăm legi guvernamentale ignorînd legile naturii.“ Pe de altă parte, a „implementat“ reglementările europene. Doar că, după 2000, constatînd că s-a confundat satul cu agricultura, PAC a introdus şi a încercat să privilegieze faimosul pilon II, de dezvoltare rurală (modernizarea satelor şi a agriculturii, dezvoltarea ramurilor economice alternative agriculturii, protejarea mediului şi a peisajului rural), şi nu doar de subvenţionare a producţiei agricole. Rezultatul la noi? 1,5% dintre exploataţi au cumulat 56% din subvenţiile europene directe – ne atrage atenţia CRPE. Cît despre „dezvoltarea ramurilor economice alternative agriculturii“, încă nici o veste...
Ruralul este, astfel, principala sursă de disparităţi între România şi celelalte state europene, precum şi a disparităţilor interne dintre „cele două Românii“. Să reamintim cîteva dintre ele:
● România are cea mai mare populaţie agricolă din Europa (de aproape cinci ori mai mare decît media UE), dar cea mai mică suprafaţă medie a unei exploataţii. Dacă adăugăm aici şi pe cei care lucrează parţial în agricultură, decalajul se măreşte considerabil.
● 2,6 milioane de gospodării din România deţin sub 1 hectar de pămînt, versus 9600 de gospodării care deţin peste 100 de hectare.
● 99,2% dintre exploataţiile agricole din ţara noastră sînt ferme individuale de subzistenţă, şi numai restul de 0,80%, care deţin 44% din suprafaţa agricolă, sînt exploataţii cu personalitate juridică.
● Doar 4% din populaţia activă din mediul rural are studii superioare, faţă de 25,4% în mediul urban.
● În mediul rural, raportul de locuitori la un medic este de 1417, faţă de o medie de 378 de locuitori la un doctor, în mediul urban.
● Doar 3,41% dintre drumurile comunale sînt modernizate, mai mult de 25% dintre comune neputînd utiliza drumurile în perioadele cu precipitaţii – ceea ce contribuie la faimoasele „pungi de sărăcie“.
● Veniturile unei gospodării din mediul rural reprezintă aproximativ 50% din veniturile unei gospodării urbane.
Aceste lucruri se ştiu de mult şi erau previzibile de la început. În ultima vreme, pe un fond general de disperare, au apărut cîteva iniţiative particulare de succes. Omul sfinţeşte locul, ce-i drept, dar nu şi toată ţara; acolo trebuie să intervină şi statul! Dar se pare că acesta nu este încă interesat să o facă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
