Istorii literare secrete
Supravegherea scriitorilor de către Poliţie nu este o invenţie a regimurilor totalitare din secolul al XX-lea – aşa cum s-ar putea crede –, ci o practică tradiţională, ale cărei origini se pierd în istorie. Un splendid studiu al istoricului şi antropologului american Robert Darnton – Un inspector de poliţie îşi sortează dosarele –, inclus în Marele masacru al pisicii, demonstrează foarte convingător ipoteza de mai sus. Autorul se ocupă de dosarele secrete ale elitei literare franceze de dinaintea Revoluţiei, alcătuite de către un inspector de poliţie parizian, pe parcursul a cinci ani, între 1748 şi 1753. Numele său este Joseph d’Hémery, iar specializarea lui poliţienească se leagă de studiul cărţilor. Cele 500 de rapoarte asupra diverşilor scriitori, concepute de asiduul supraveghetor, zac astăzi nepublicate, în Bibliothèque Nationale. Indiscutabil, ele ar merita atenţia istoricilor literari, întrucît o întreagă sociologie (virtuală) a culturii se află în spatele paginilor lor, redactate cu minuţiozitate de arhivar. Centrul de greutate al acestei „sociologii“ îl constituie o filozofie foarte exactă: pentru orice organizare statală din lume şi din istorie, un scriitor în minus înseamnă întotdeauna un nivel de autoritate în plus.
Ca atare, inspectorul subliniază pericolul social reprezentat de către fiecare scriitor, indiferent de calităţile artistice ale respectivului.
De exemplu, Voltaire are foarte mult esprit, dar, în alt plan, apare drept un „cetăţean viciat“. D’Hémery crede că marele raţionalist era „aprig în idei, ca un vultur, dar un rău cetăţean“, ultima ipoteză ilustrîndu-se şi prin celebra ciomăgeală încasată de Voltaire de la servitorii cavalerului de Rohan şi citată de inspector, cu acribie. Tot aşa, Fontanelle şi Montesquieu nu sînt compatibili cu ordinea de drept, deşi primul este văzut ca „unul dintre cele mai strălucitoare genii ale secolului nostru“, iar al doilea poate fi considerat „un bărbat extrem de inteligent, care a scris mai multe lucrări fermecătoare, precum Lettres persanes, Le Temple de Gnide şi faimoasa L’Esprit des lois“. Şi abatele Paul-François Velly era „un bărbat extrem de inteligent“, dar, în acelaşi timp, „vînător de fuste“, ca „aproape toţi călugării cînd părăsesc mănăstirea“. Jean-Pierre Bernard îi apare lui d’Hémery în postura unui poet „inteligent“ (cu mare talent pentru serviciile religioase funerare), dar este, totodată, „un bătrîn petrecăreţ, care nu dispreţuieşte plăcerea şi care petrece cîte o seară în compania unei fete, oricînd se iveşte ocazia.“ În mod evident, ultraobiectivul apărător al legalităţii nu poate fi înşelat. Oricît de dotat intelectual, scriitorul rămîne un individ viciat şi dăunător din punct de vedere social. Lumea nu se construieşte din virtuţile cerebrale, ci din cele etice. Un cetăţean mediocru (exemplar moral) valorează mai mult decît un scriitor (genial) viciat comportamental. D’Hémery pune, astfel, diagnosticul social, fără nici un echivoc.
Cu precizie lombrosiană, el alcătuieşte, totodată, veritabile fişe clinice ale scriitorilor supravegheaţi, menite să puncteze eventualul determinism psihosomatic criminal. Un capitol important în această analiză îl constituie înfăţişarea (le signalement) autorilor în cauză. Voltaire era „înalt, uscăţiv“, arătînd ca un „satir“, iar Binville – „dezagreabil ca o broască“, fiind „muritor de foame“. Caylus era „gras, greoi, cu înfăţişare de ţăran“, iar Jourdan – „scund, murdar şi dezgustător“. Fizionomiile, în special, reprezintă unitatea de bază în sugerarea caracterului. Ele pot fi „aspre“ (Le Ratz), „oneste“ (Foncemagne), „detestabile“ (Coq), „perfide“ (Vieuxmaison), „hidoase“ (Biliena) sau „cea mai tristă fizionomie de pe pămînt“ (Boissy). Aspectul fizic se leagă (ştiinţific), în viziunea inspectorului de poliţie, de întîmplările şi faptele semnificative din viaţa scriitorilor. Acestea intră la rubrica „Histoire“, cea mai dezvoltată, de altfel, din dosarele lui d’Hémery. Aici, el menţionează amorurile, legăturile în societatea înaltă, atitudinile mai mult sau mai puţin publice, excentricităţile, eşecurile şi victoriile înregistrate de scriitori pe parcursul vieţii lor. Intimitatea autorilor este radiografiată insistent de către poliţist. Prin urmare, sîntem informaţi că Louis de Boissy rămîne un „domn“, întrucît „s-a căsătorit cu spălătoreasa lui“. Ironiile nu îi ocolesc nici pe Rousseau – a cărui soţie era tot o spălătoreasă analfabetă –, şi nici pe Diderot – însurat cu fiica unei servitoare.
Pentru d’Hémery, poveştile altora aveau mai curînd o dimensiune melodramatică, precum cea a lui Michel Portelance. Acesta era un tînăr plin de talent, (auto)distrus – după spusele supraveghetorului – datorită consacrării poeziei lui. D’Hémery ne aminteşte, plin de compasiune, că respectivul „este fiul unui servitor şi are un unchi preot care l-a obligat să studieze, cu intenţia de a scoate ceva din el. Dar nepotul s-a dedicat complet poeziei, ceea ce l-a dus la disperare pe unchiul său.“ Montesquieu pare „chinuit îngrozitor de o vedere slabă“, dar, cu toate acestea, rămîne „suspect“. În fapt, chiar dacă „istoriile“ personale ale scriitorilor supravegheaţi nu au vreun lucru spectaculos în sine, ei rămîn „suspecţi“ pentru simpla apartenenţă la tagma în chestiune. De pildă, cineva (P.-C. Nivelle de la Chausée) „nu a făcut, practic, nimic suspect“ şi, totuşi, nu e simpatizat, fiind considerat „periculos şi capabil de a face rău altora, pe ascuns“. Alţii sînt, oarecum ierarhic, „un subiect destul de rău“ (Olivier, Febre, Néel), „subiect rău“ (Palmeus), „subiect foarte rău“ (Voltaire), „suspect“ (Cahusac) sau „extrem de suspect“ (Lurquet). Prin text, individul intra într-o lume enigmatică, plină de capcane şi pericole, devenind, în consecinţă, o ameninţare socială.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
