Un altfel de pupat Piaţa Endependenţi - despre Nabucco, gaze de şist şi viitor

„Băsescu proclamă independenţa energetică a României“ – a titrat România liberă şi nu am înţeles dacă a vrut să fie ironică sau chiar asta credea. „Bineînţeles, am informat Consiliul European că România îşi va redefini politica energetică plecînd de la propriile sale resurse şi fără a aştepta aprobarea nimănui“ – tunase preşedintele Băsescu, cu o zi înainte. Adevărul este că sună spectaculos: ne-am proclamat o independenţă (cine poate fi împotriva Independenţei?) şi nu mai aşteptăm aprobarea nimănui. Problema e, însă, că nimeni nu ştia că România aşteaptă aprobarea sa. Şi pînă acum puteam să ne redefinim politica energetică fără să ne împiedice nimeni.

Politica energetică europeană nu e chiar o politică propriu-zisă. Adică nu avem, în domeniul energetic, ceva asemănător politicii agricole comune (PAC), unde numele chiar asta şi înseamnă: în agricultură, banii şi instrumentele sînt la comun. La doar cîteva zile după ce a proclamat independenţa energetică a României, Traian Băsescu a lansat un megaraport despre agricultură, scris de o comisie prezidenţială special creată. Dacă s-ar fi apucat să proclame independenţa agricolă a României, ar fi avut ceva sens. Evident, ar fi trebuit să ieşim din UE pentru asta, dar ce contează detaliile?! De altfel, comisia respectivă a fost creată special pentru Dacian Cioloş şi intrase în adormire după ce acesta a fost numit comisar european pentru agricultură – iar reforma PAC din acest an are o puternică amprentă românească, de unde deducem, pe logica Băsescu, că UE ar trebui, de fapt, să-şi proclame independenţa agricolă faţă de România.

Să revenim la energie. Din ce zice preşedintele, avem aerul că aşteptam ca proştii, o aprobare pentru o strategie naţională despre energie. Motivul e simplu şi apare chiar în Tratatul Uniunii Europene. Zice el (Art. 194, alineatul 1) că UE trebuie să asigure o bună funcţionare a pieţei de energie, să asigure securitatea furnizării de energie şi interconectarea reţelelor naţionale de energie. Dar – sare imediat tratatul cu precizări – „îndeplinirea condiţiilor din alineatul 1 nu va afecta dreptul Statelor Membre de a determina condiţiile exploatării resurselor energetice, de a alege între diferitele surse de energie şi nici structura generală a furnizării de energie.“ Ce înseamnă asta, de fapt? Că statele membre au decis ca UE să urmărească nişte obiective de interes comun, dar că rămîne la latitudinea fiecărui stat ce resurse exploatează şi cum arată mixul său energetic. De pildă, după tratat, nimeni nu poate impune francezilor să renunţe la energia nucleară. Aşa cum nimeni nu poate impune nemţilor să renunţe la ideea de a abandona centralele nucleare. Pentru că, de fapt, nu avem o politică energetică europeană, aşa cum avem în agricultură. Avem doar nişte obiective comune europene, dar cele mai importante atribuţii din acest sector rămîn la statele naţionale. Nu doar că nu era nevoie să aşteptăm aprobare pentru a avea o politică energetică, era treaba noastră să o avem deja.

Ar trebui să avem o adevărată politică energetică europeană? Probabil că da, iar exemplul de mai sus e cel mai bun. Nemţii se tem de accidente nucleare şi îşi închid centralele. În acelaşi timp, Franţa se bazează pe energie nucleară, cehii au două centrale, iar polonezii construiesc acum şi şi-au propus să adauge nuclear în mixul lor energetic naţional pînă în 2025. Adică nemţilor le e frică de accidente nucleare, dar sînt înconjuraţi de centrale nucleare controlate de alţii. Şi n-au ce să facă, UE nu poate (prin tratat) să intervină în mixul energetic naţional. Abandonarea centralelor nucleare ar avea sens numai dacă ar fi o decizie europeană comună (lasă că, şi atunci, UE s-ar apuca să interzică ceva ce restul lumii nu interzice şi deci tot ar fi supusă riscului). Eu nu zic că ar fi bine, dimpotrivă, mi se pare stupid să reacţionezi emoţional şi să abandonezi o sursă de energie care nu trimite carbon în atmosferă. (În ceea ce priveşte energia eoliană, de citit despre experimentul german „Tilting at windmills“, The Economist, 15 iunie.)

Este acceptabilă politic o politică europeană comună? Nu prea. Într-un fel sau altul, popoarele europene au un fel de fetiş al energiei: e o chestie a noastră, ne aparţine, facem ce vrem cu ea. Şi, cîtă vreme „noi“ din această frază nu se referă la „noi, europenii“, cred că nu putem discuta despre o adevărată punere la comun a energiei. Şefii popoarelor reflectă doar starea mentală de fapt. Vedeţi că preşedintele Traian Băsescu s-a apucat să proclame o independenţă pe care nu ne-o confiscase nimeni; cum ar fi dacă chiar nu am avea această independenţă?

Dar de la ce s-a supărat Băsescu pe UE? De la Nabucco. Proiectul acesta a avut două mari aspecte frumoase, unul pentru România, altul pentru UE. Cel pentru UE ţine de gîndirea şi acţiunea comună, ca să atingă obiectivul din tratat, privind „securitatea furnizării de energie“. Securitatea a fost tradusă prin diversificare, adică să nu depindem de ruşi, să mai luăm gaz şi de la alţii. De la cine? De la cine are, dar cam singurul candidat cu şanse (din motive geografice sau politice, Turkmenistanul sau Iranul au ieşit din discuţie) era Azerbaijanul. Cîtă vreme Nabucco era singurul proiect care îşi propunea să aducă gaz de la azeri în UE, s-a bucurat de sprijinul Comisiei Europene. Doar că proiectul s-a mişcat greu. Era costisitor şi făcut pe principiul: puneţi voi (companiile de energie) o grămadă de bani azi şi poate o să-i recuperaţi peste cîţiva ani. Au fost ezitări şi încercări de a pasa costurile. Apoi, azerii au zis că fac ei, pe banii lor, conducta care traversa Turcia (şi care era cea mai mare parte din Nabucco iniţial). Deci, gazul azer ajungea, pe cheltuiala lor, la graniţa UE, în Bulgaria. Şi aşa, Nabucco a devenit Nabucco West, mult mai scurt, făcea doar legătura cu ţeava azeră şi ar fi dus gazul prin România şi Ungaria spre Austria. Atunci, a fost un moment de reînsufleţire, lumea a crezut că Nabucco se relansează (mai scurt, mai ieftin, mai uşor de făcut). Numai că exista o capcană: din punctul de vedere al Comisiei Nabucco West, nu aducea nimic în plus. Dacă azerii trăgeau, prin Turcia, o ţeavă care intra în UE, asta însemna că obiectivul comun fusese îndeplinit: intrau gaze neruseşti în UE. Mai departe, nu era treaba Comisiei să decidă încotro o lua conducta. Iar Nabucco West avea un concurent: TAP, o ţeavă care va face legătura cu conducta azeră, va traversa Bulgaria, Albania, Grecia şi va ajunge în Italia. Deci, în loc ca expansiunea azeră să urmeze cursul Bulgaria – România – Ungaria – Viena (pe drumul urmat de armatele otomane), va intra în UE tot prin Bulgaria, dar va merge spre Roma (otomanii ar fi invidioşi).

Preşedintele Băsescu este supărat că Nabucco West a pierdut sprijinul Comisiei (de fapt, e supărat că respectiva Comisie a fost neutră între cele două proiecte). Aici, ajung la partea bună pentru România: am avut curaj şi am jucat la nivel mare. Nabucco a fost sprijinit şi de Ungaria şi Austria, dar România a fost parcă cea mai căpoasă în acest sprijin. Nu e nici o ruşine că am pierdut. E mai bine să joci şi să pierzi decît să nu joci pentru că te crezi mai mic, mai prost îmbrăcat şi cu gumă în cap. A fost un exerciţiu binevenit de gîndire strategică şi de măsurat potenţialul de alianţe al României. Am exagerat puţin cu curtoazia oficială faţă de Azerbaijan şi poate învăţăm că să faci vizite dese şi să te pupi la conferinţe cu un şef de stat e doar o chestiune de protocol, mai important e ce pui pe masă la negocieri. Pe de altă parte, avem dreptate să ne enervăm pe Comisie? Eu zic că nu. Comisarul pentru energie, Oettinger, a explicat destul de coerent punctul lor de vedere, într-un interviu pentru Hotnews: noi ne-am atins obiectivul de a aduce gaz azer în UE, nu puteam să favorizăm un proiect sau altul. Şi aici ajung la partea proastă a părţii bune. Gustul preşedintelui Băsescu pentru proiecte strategice mari, unde mizăm pe relaţii politice la vîrf, ne face să ignorăm chestiuni mai mici şi mai practice. Un obiectiv comun al UE este interconectarea reţelelor electrice şi de gaz între statele membre. România are obligaţia de a construi interconectoare cu Ungaria şi cu Bulgaria. Mai construim unul cu Republica Moldova pentru că vrem şi e în interesul nostru naţional, şi am convins Comisia să îl cofinanţeze şi pe acesta (un exemplu puţin discutat, de leadership românesc cu bani europeni). Dar cu legăturile spre Bulgaria şi Ungaria întîrziem. Unii zic că vor fi gata în 2014, alţii că mai tîrziu, alţii că oricum vor fi de capacitate prea mică pentru a fi cu adevărat utile. Înţelegeţi paradoxul? În timp ce gîndim proiecte de mii de kilometri prin Anatolia şi stăm cu gîtul întins la Nabucco să vedem ce decid azerii, nu ne mobilizăm aici, intern, să tragem două ţevi scurte spre Bulgaria şi Ungaria (avem obligaţia asta din 2007). Bon, dar care e legătura? E evidentă: dacă intră gaz azer în UE prin Bulgaria, am putea să luăm pe piaţa spot gaz de la bulgari, dacă vom avea interconexiunea gata şi de capacitate potrivită. Pentru că şi bulgarii au obligaţia de a permite accesul transportatorilor pe reţeaua lor (asta presupunînd că nu vor, dar nu văd de ce nu ar vrea).

Cam asta e povestea cu Nabucco şi cu independenţa noastră energetică pe care nu ştiam că o avem. Pe de altă parte, eşecul Nabucco va da un nou impuls celor două resurse interne neexploatate: gazul descoperit de Petrom în Marea Neagră şi gazele de şist. Astea sînt prioritate naţională acum. Amîndouă resursele au ceva comun: cer investiţii mari la început şi vor putea fi date în exploatare cel mai devreme în cîţiva ani. Forajul făcut de Petrom în Marea Neagră, de pildă, costă 1 milion de euro pe zi. Pentru ca o companie să suporte investiţii la acest nivel, trebuie să ştie la ce să se aştepte. Ceva similar e şi în cazul gazelor de şist: e nevoie de investiţii acolo şi ar fi bine ca statul român să fie consecvent. A da din colţ în colţ, cu decizii şi răzgîndeli e cea mai proastă variantă. Speranţa unora că UE va interzice această metodă s-a dezumflat după Consiliul European din mai, dedicat energiei – apare în concluziile oficiale încurajarea statelor membre de a exploata resursele interne de hidrocarburi. Adică şist. A fost un Consiliu European remarcabil, un fel de trezire a Europei din beţia verde şi o realiniere: sîntem verzi dacă e şi realist să fim (dacă e interes, voi reveni la ce s-a decis în mai).

The Economist zicea, recent: „O fantomă bîntuie Rusia – gazul de şist.“ Revoluţia gazului de şist schimbă geografia energetică a lumii şi dacă problema noastră tradiţională era dependenţa de Rusia, e pe cale să se rezolve fără să facem mari eforturi. Trebuie doar să nu facem mari greşeli.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE