Viaţă de filolog
Într-un nostim articol – intitulat „Cum să ne chivernisim timpul“ şi inclus în Al doilea jurnal minim al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfîntului Baudolino) –, celebrul semiotician face o observaţie demnă de toată atenţia intelectualilor umanişti. Sunîndu-şi dentistul pentru o programare, scriitorul are neplăcuta surpriză să descopere că importantul stomatolog îl poate primi abia peste o săptămînă. Cel puţin şapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultaţii stabilite cu multă vreme înainte. Deşi afectat, Eco îl crede pe om pe cuvînt. Medicii sînt nişte tipi extrem de ocupaţi. Axioma de faţă reprezintă un stereotip cultural al lumii civilizate, pe care nimeni nu ar cuteza să îl pună la îndoială. Prin contrast, însă – sesizează autorul –, viaţa lui de profesor universitar şi scriitor cu faimă internaţională nu ar fi privită de către comunitate cu aceeaşi înţelegere. Cînd el se plînge vreunui insistent solicitant (de conferinţă, curs festiv, eseu, interviu, participare la masă rotundă etc.) că nu are timp, răspunsul prompt, care i se oferă nonşalant, rămîne invariabil: „Ei, domnule profesor, o persoană ca dumneavoastră poate să-şi facă oricînd timp!“ Cu alte cuvinte – mai puţin subtile –, voi, umaniştii, nu sînteţi nişte indivizi serioşi, cu norme cronologice riguroase în activităţile profesionale, reuşind fără probleme să vă adaptaţi intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. Mergînd ceva mai departe cu descifrarea mesajului de mai sus, se poate spune că, în secret, marea majoritate a componenţilor unei societăţi cred nu numai faptul că umaniştii sînt neserioşi, ci şi (de-a dreptul) leneşi. Să recunoaştem că şi acesta e un stereotip cultural pe care cîţiva, poate, ar îndrăzni să-l respingă.
Eco se vrea a fi unul dintre temerarii cruciaţi şi, în susţinerea cauzei sale, aduce un calcul temporal cu valoare argumentativă inexpugnabilă. Într-un an bisect sînt 8760 de ore. Dintre ele, 4170 pot fi considerate din start „moarte“ (judecînd faptul că orice ins normal are nevoie de 8 ore de somn, 1 oră pentru trezire şi toaletă şi 2 pentru mese, în fiecare zi). Între „fixuri“ se mai includ şi cele 2 ore per diem pentru deplasări în oraş (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) predă 3 cursuri (6 ore) pe săptămînă şi, în concluzie, mai ia din „buget“ – volens nolens – 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studenţilor (la 3 minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discuţie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse şedinţe şi consilii, 50 pentru administraţie (cînd, precum Eco multă vreme, mai deţii şi diverse funcţii în structurile academice) duc la o imagine cronologică apocaliptică. Autorului (umanist) îi rămîn 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie şi 666 (număr înfricoşător!) de ore pentru activităţi personale: tîrguieli, sănătate, sport, vizite ş.a. Adică o mică „vacanţă“ de aproximativ trei-patru săptămîni, în interiorul cărora bietul intelectual încearcă bizare experimente anamnetice de recuperare a identităţii. Cu umor, semioticianul constată că nu şi-a calculat orele dedicate fumatului şi (fiind fumător înrăit) se întreabă, justificat, cînd se mai desfăşoară, în mod obiectiv, hărţuitoarea activitate. Răspunsul nu poate fi decît unul singur: un umanist responsabil va renunţa necondiţionat la viciul cronofag.
Raţionamentul scriitorului mi-a lăsat o apăsătoare umbră de melancolie. Toate aceste calcule se referă – atenţie! – la restricţiile inevitabile ale unei lumi normale, unde intelectualul nu trece prin procese de „reinventare“ socială şi, implicit, prin „vieţuire“ experimentală. Este vorba despre un univers în care venitul unui universitar se situează peste media socială şi în care cercetarea şi, în general, munca academică de orice tip reprezintă priorităţi generale. O comparaţie cu situaţia omului de carte român (să particularizăm şi noi: umanist) ar fi dezastruoasă, dacă nu ar fi, înainte de toate, profund caraghioasă. Pentru o recompensă financiară de subzistenţă, profesorul mioritic predă un număr de ore de cel puţin patru ori mai mare ca norma maximă a unui occidental. El pierde o groază de vreme încercînd să supravieţuiască într-o junglă a legii celui mai tare (suportînd umilinţele inimaginabile la care îl supun „proprietarii“ serviciilor publice, luptînd pînă la epuizare pentru apărarea celor mai elementare drepturi ale sale – fireşti oriunde în spaţiul civilizat – şi, în sfîrşit, făcînd o cercetare retardată, în condiţii de austeritate, subminată permanent de interesele meschine ale oligarhiilor create artificial în schema capitalismului sălbatic). Valoarea timpului (şi, implicit, a muncii) umanistului român se măsoară într-un anumit număr de calorii îngurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport în comun, litri de benzină (în cazurile fericite), chirie, administraţie, telefon (măsurat) şi, eventual, cablu TV. De aceea, pe zi ce trece avînd tot mai mult un aer de personaj descins de pe Planeta maimuţelor, el priveşte la lumea „barbară“ creionată de semiotician ca la un veritabil Paradis.
În postură de universitar şi umanist la rîndul meu, îmi voi permite, prin urmare, să-l contrazic pe Umberto Eco. În brava comunitate carpatină, mă simt nu doar neserios, ci şi leneş. Şi, în plus, nici măcar nu fumez.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
