Pinuleţul

Tentaţia diminutivării, ţinută oarecum în frîu de considerente raţionaliste şi de normele de eleganţă proprii culturii înalte, nu încetează să ne surprindă în viaţa de zi cu zi. Româna – ca multe alte limbi europene cunoscute (italiana, spaniola, germana, greaca, rusa etc.) formează diminutive cu mare uşurinţă, cu un număr considerabil de sufixe şi pornind de la bazele cele mai diverse – de la substantive pînă la adjective şi adverbe, ba chiar şi interjecţii (aolică). În mod excepţional, şi cîte o formă verbală poate fi diminutivată ad-hoc (Internetul abundă de salutul te pupic). Diminutivarea e recursivă: de la mamă s-a format mamiţă, care a produs pe mamiţică; din drag derivă drăguţ, apoi drăguţel). Comparaţiile între limbile care formează uşor diminutive sînt instructive: în general, abstractele se diminutivează mai rar decît concretele, dar aflăm, de exemplu, dintr-un studiu asupra diminutivării în macedoneană, că există excepţii interesante, ca slobodiţa, diminutiv afectiv de la sloboda „libertate“.

Din motive culturale, bogatele resurse de diminutivare ale românei sînt cantonate în registrul popular şi familiar, şi acceptate în zona expresivităţii literare, evitîndu-se, în schimb, în limba standard, în limbajele de specialitate şi în registrul solemn, aulic. În limba mai veche situaţia era diferită, diminutivele indicînd sistematic grade în ierarhia administrativă – vistiernicel, vornicel – sau pătrunzînd uşor în textul de lege: „Să cade să caute giudeţul şi să ia sama binişor“ (Carte românească de învăţătură – Pravila lui Vasile Lupu, 1646).

Dincolo de circumstanţele istorice, diminutivul e pretutindeni specific oralităţii, vorbirii spontane, căreia îi ilustrează componenta afectivă, dar şi ambiguitatea şi instabilitatea valorilor. În orice limbă, valorile conotative ale diminutivelor sînt cel puţin la fel de importante ca sensul lor raţional, denotativ („obiect mai mic“; „calitate într-o măsură mai redusă“): formele diminutivate transmit, în funcţie de relaţia cu termenul-bază şi mai ales în funcţie de context, afectivitate pozitivă (copilaş, anişori) sau negativă: depreciere, minimalizare ironică. În dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (1871), e înregistrat, de pildă, dăscăluţ, cu explicaţia: „diminutiv şi totdeodată peiorativ al vorbei dascăl“.

Cea mai interesantă proprietate a diminutivelor nu mai priveşte sensul cuvintelor izolate, ci semnificaţia globală a enunţului: prezenţa unui diminutiv atenuează o cerere sau un ordin, minimalizează efortul şi accentuează solidaritatea dintre interlocutori. Diminutivarea e (ca şi alţi atenuatori: mă rog, un pic, cam etc.) un mijloc de realizare a politeţii, în situaţii în care formularea directă ar fi percepută ca prea agresivă. Lingvista Maria Sifianou a comparat, în mai multe studii, realizarea interacţiunii politicoase în greacă şi în engleză; exemplele din greacă seamănă izbitor cu situaţiile din româna actuală. Chelnerul grec care îl roagă pe client să-şi dea scăunaşul mai încolo s-ar înţelege foarte bine cu chelnerul român (dintr-un articol al lui Răzvan Exarhu), aflat, totuşi, cu un pas înainte în abstractizare şi în diminutivarea locuţiunilor, care îl întreba pe client dacă serveşte măsuţa. În interacţiunea comercial-administrativă şi bancară, diminutivele par să îmblînzească o realitate neprietenoasă, să asimileze matern progresele tehnicii şi ale birocraţiei. Seriei de forme bonuleţ, chitănţică, cărduleţ, bănişori sau bănuţi, dosărel etc. îi putem adăuga  pinuleţul, apărut tot în limbajul de casierie („Pinuleţul, vă rog!“).

Foarte răspîndită, în limbi diferite, e diminutivarea unităţilor de măsură a timpului, cu scopul de a atenua retoric neplăcerea aşteptării (un minuţel!). În sfera politeţii familiare, e caracteristică şi diminutivarea formulelor de salut. Bonjurică, mai vechi, chiar cu atestări literare, e încă folosit (a fost înregistrat în corpusul de română vorbită IVLRA, în mesajul telefonic al unei doamne de 53 de ani). Nu credeam să mai circule bonsorică, înregistrat acum mai bine de un secol, în presa umoristică: „Cu dulce bonsorică / dragă nevestică / (...) Tare mi-e fomiţă“ (Furnica, 1905, 6; în aceeaşi revistă, apărea şi desuetul „Dragă monşerică“ – nr. 40, 1911, p. 8). Cîteva atestări contemporane apar, totuşi, la o căutare pe Internet: „bonsorică, dragilor!“ (roportal.ro); „bonsorică, fetele“ (parinti.com).

Diminutivarea termenilor moderni, a împrumuturilor recente, în relaţii aparent neutre (vînzător – client) nu e, aşadar, un fenomen neobişnuit şi nici tipic românesc. Probabil că unii dintre noi (tot mai puţini, dată fiind nivelarea stilistică a vremurilor actuale?) sînt mai sensibili la ridicolul formelor şi mai ales la conotaţiile lor sociale. Descriind cu exactitate şi cu enervare fenomenul, Gabriel Liiceanu constata că „la români, cînd există, politeţea publică ia forma diminutivului. (...) Tot ce «cade» în spaţiul discuţiei este amortizat prin diminutiv şi împins în ograda unei politeţi de mahala“ (Întîlnire cu un necunoscut, 2010, 115 – s.n.). Dorinţa de a separa „politeţea publică“ de „politeţea de mahala“ pare, tot mai mult, o utopie.