Copilul capitalist
Am recitit, deunăzi, o conferinţă a lui G. Călinescu, ţinută prin anii ’50 la o sesiune festivă (dedicată lui I.L. Caragiale) în cadrul Academiei Republicii Populare Romîne (sic!). Discursul respectiv se ocupă, evident, de autorul Scrisorii pierdute („omul şi opera“) şi, deşi se bazează pe texte scrise de autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, în perioada interbelică, are cîteva „intruziuni“ ideologice dictate de spiritul revoluţionar al epocii. M-a interesat în mod deosebit evaluarea – cum să-i spun? – critico-sociologică făcută de către vorbitor dlui Goe, evaluare cuprinsă epatant (s-ar putea spune, la prima vedere!) în standardele culturale ale vremii (cu toate că o anumită ironie călinesciană implicită nu trebuie să treacă neobservată).
Iată, pe scurt, conţinutul discursului: „Care este protagonistul prim din opera lui Caragiale, simbolul structurii şi mentalităţii de clasă a societăţii burghezo-moşiereşti? Nu preget a răspunde: Dl Goe, care, precum ştiţi, e un copil fiziceşte drăgălaş. Dl Goe a rămas o dată repetent, ceea ce, din punctul nostru de vedere, este un accident foarte serios, periclitînd calitatea pregătirii profesionale şi, deci, a capacităţii productive a individului matur. Părinţii, oameni ai muncii, ar face uz de toată puterea lor de persuasiune, ajutînd şcoala să îndrepte copilul. Din contră, mamiţica a promis tînărului Goe să-l ducă la Bucureşti, de 10 mai, ca să nu mai rămîie repetent. De tată – mare proprietar, fără îndoială, şi om cu influenţă politică în provincie – nu se aminteşte. Acesta se dezinteresează de efortul cerebral, fără utilitate în clasa lui.“ Tipologii caragialiene similare devin, în opinia criticului, Ionel Popescu (fiu de mare agricultor), Artur Ionescu (viţă de „apropritar“ şi politician) sau Ovidiu Georgescu (progenitura lui madam Caliopi). Pentru bogătaşi (şi, cu precădere, pentru copiii lor), educaţia implică un efort supraomenesc, traumatizant tocmai prin inutilitatea sa funciară. Ei preferă oricînd să dea un ban pe diploma universitară (obligatoriu de avocatură, deoarece, în lege, stă atît puterea financiară, cît şi cea politică – indispensabile celor din clasa „superpusă“), evitînd chinurile intelectuale de accedere la ea pe cale naturală. Cel puţin, aşa crede Călinescu, în linia metodologică sugerată de însuşi Caragiale. Dramaturgul spunea, de altfel, pe şleau, în 1907: „Şcoalele sînt mai mult fabrici de funcţionari, de salariaţi şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numaidecît onoruri cît de multe, fără nici un merit, şi cîştig cît de mare, fără multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oligarhia ce stăpîneşte exclusiv ţara românească.“ Prin urmare, avem o concluzie practic imposibil de evitat: bogăţia şi puterea se folosesc de finalitatea socială a educaţiei ca de un instrument mărunt al validării, dispreţuind procesualitatea ei ca atare.
Dacă trecem peste inevitabilele (în interiorul Academiei RPR, N.B!) clişee proletcultiste ale lui Călinescu (dintre care cel mai sinistru mi se pare legătura stabilită între repetenţie şi capacitatea productivă a individului!), trebuie să recunoaştem, în analiza de mai sus, un sîmbure de adevăr. Nu numai literatura, ci şi realitatea imediată ne confruntă cu spectacolul – uneori grotesc, alteori melodramatic – al incompatibilităţii (aproape) fundamentale între chiverniseală şi studiu. Aşa-zisul „băiat de bani gata“ este însă mai curînd o victimă decît un personaj negativ. Lui i se întrerupe brutal un circuit natural firesc, anihilîndu-i-se astfel voinţa. După Platon (via Socrate), omul devine activ social prin intermediul thymos-ului, o dimensiune suficient de obscură a psihicului nostru, care ne face să căutăm obstinaţi recunoaşterea (fie ea financiară ori politică). Thymos-ul îşi găseşte satisfacţia treptat, cu ajutorul articulării sociale a individului (e de la sine înţeles că educaţia joacă aici un rol primordial!). „Băiatul de bani gata“, dl Goe & comp., are, aşadar, o verigă lipsă la nivelul constituţiei sufleteşti, din chiar începuturile evoluţiei sale în interiorul mecanismului social. Copilului capitalist îi (par)vin reuşitele sociale (aşa-zicînd!) fără efort, el se aşează în succes (ori succesuri, la alegerea dumneavoastră!), nemijlocit, ca într-o formulă existenţială predestinată. Thymos-ul său nu se direcţionează către o finalitate anume, întrucît recunoaşterea lui în sistem capătă contur de la debutul biografic, prin contribuţia excesivă a generaţiei anterioare. Însăşi ideea de evoluţie pare suspendată în cazul de faţă, pierzîndu-şi semnificaţia. În sfîrşit, dacă dl Goe ori Ionel Popescu caută, ultimativ, o formă de recunoaştere socială în acea diplomă de avocatură (cumpărată) – aşa cum sugera Caragiale –, ei o fac în virtutea unei necesităţi formale a funcţionării sistemice, şi nu ca urmare a impulsului interior de autovalidare. Avem aici, indiscutabil, un simptom al lumilor consumiste care, obosite de exerciţiul acumulării, au ajuns să creeze promoţii întregi de indivizi lipsiţi de thymos. Aceştia au invadat şcolile şi, mai apoi, universităţile, coborînd simţitor reperele educaţionale. Au pătruns în amfiteatrele universitare, în virtutea unui recul al înclinaţiei postindustriale, spre mercantilitate. Ei vor reprezenta, neîndoios, minunata lume nouă a viitorului, iar noi, uite-aşa, vom ajunge să descoperim semnificaţii interesante într-o prelegere academică din anii ’50!
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
