Ţara mea cu şapte clase

Scăderea populaţiei României a luat caimacul discuţiilor publice – şi asta mai ales pe fondul interpretărilor partizane în jurul chestiunii referendumului, şi doar periferic legat de dinamici demografice mai profunde. Era previzibil. E normal şi legitim. Există, însă, multe alte date semnificative şi chiar „spectaculoase“ care pot – sau ar trebui – să ne dea de gîndit despre societatea în care trăim. Să ne oprim doar la cele referitoare la starea de instruire a populaţiei, menţionate în treacăt şi de unele publicaţii.

Care sînt acestea şi ce ne pot spune ele?

Pe scurt, situaţia făcută publică arată aşa: 44,2% dintre români au nivel primar de educaţie (primar, gimnazial sau fără şcoală absolvită), 41,4% nivel secundar (postliceal, liceal, profesional sau tehnic de maiştri) şi 14,4% nivel terţiar (forme de învăţămînt universitar). Să adăugăm la aceasta şi faptul că în 2011, existau, în România, 245.400 de persoane analfabete.

În sine, aceste procente par să sugereze că nu stăm nici aşa, nici altminteri, adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dacă le privim însă în timp şi spaţiu, adică le plasăm în istorie şi comparativ cu alte ţări europene, cifrele încep să capete relief.

Să începem cu istoria recentă. Nivelul de instruire al populaţiei a crescut spectaculos în ultima vreme: faţă de recensămîntul din 2002, populaţia cu studii superioare s-a dublat (şi este dublă în Bucureşti, faţă de media pe ţară), iar cea cu studii primare a scăzut de la 53,3% la 44,2%; de asemenea, procentul persoanelor analfabete a scăzut de la 2,6% la 1,4%. Atenţie, însă, baza de recenzare o constituie populaţia în vîrstă de 10 ani şi peste; procentele ar arăta altfel dacă ar fi raportate la populaţia activă (între 25 şi 64 de ani). Astfel privite datele, dublarea populaţiei cu studii superioare se păstrează pentru perioada 1992-2011, procentul celor cu studii primare fiind însă în creştere cu aproximativ cinci procente, din 1992 pînă în prezent, în timp ce ponderea populaţiei cu studii medii a scăzut cu aproximativ zece procente, aflîndu-se, în prezent, undeva pe la 60% din totalul populaţiei active. Mai edificatoare este, astfel, structura intergeneraţională a nivelului de instruire. Din acest punct de vedere, procentul celor cu studii superioare în categoria de vîrstă 25-34 de ani este mult peste dublu faţă de cel existent în categoria 55-64 de ani.

Să comparăm, acum, aceste date cu cele din alte ţări europene.

Primul lucru care sare în ochi este contraintuitiv: avem impresia că am „produs“ prea mulţi studenţi, că s-a ajuns la o adevărată „inflaţie“, cînd, de fapt, sîntem la coada clasamentului, în Europa, la ponderea celor cu studii superioare în grupa de vîrstă 25-34 de ani şi pe ultimul loc la această pondere în grupa 55-64 de ani (Eurostat, 2011). Dacă ne limităm doar la categoria 30-34 de ani, concurăm pentru ultimul loc cu Malta, Macedonia şi... Italia (Eurostat, 2011). Altfel spus, şi lăsînd clasamentele deoparte, în ciuda creşterii spectaculoase din ultimii ani, sîntem una dintre cele mai subdezvolate ţări din Europa din punct de vedere al nivelului de instruire.

De unde ni se trage? Păi, în România, aceasta este o situaţie cronică. Postsocialismul se poate mîndri cu creşterea numărului de studenţi, dar aceasta este comparativ mai mică decît în alte ţări postsocialiste. Pe de altă parte, creşterea relativă a celor cu studii primare este alarmantă şi va rămîne astfel în viitorul apropiat. Nici nostalgicii comunismului nu au cu ce să se mîndrească. Regimul a făcut eforturi mari de alfabetizare şi de creştere a nivelului de instruire a „maselor“, dar situaţia populaţiei cu studii superioare a rămas, comparativ, catastrofală: populaţia actuală între 55-64 de ani, educată în timpul comunismului, are cel mai scăzut procent de persoane cu studii superioare din Europa. În sfîrşit, şi nostalgicii interbelicului trebuie să-şi revizuiască admiraţia. În această perioadă, gradul de alfabetizare a ajuns la 57% (51,3% în rural) în 1930, de la 22% în 1899 şi 39,3% în 1912. Dacă vom compara însă aceste procente cu Bulgaria (60,3% în 1926) sau cu Ungaria (84,8% în 1920) şi dacă adăugăm faptul că 85,1% din această „alfabetizare“ se datora, în România, şcolilor primare (şi acestea neterminate, într-o treime din cazuri), imaginea care rezultă nu este deloc una măgulitoare (Manuilă şi Georgescu, 1938).

În curs de dezvoltare, România este, deci, în primul rînd, o societate „în curs de educare“ (spre subeducată...). O explicaţie o constituie ponderea populaţiei rural-agricole, în continuare cea mai ridicată din Europa, unde procentul populaţiei active cu educaţie terţiară este de doar 3,6% (faţă de 22,1% în urban) şi unde rata abandonului timpuriu a crescut la 30,6% (7,2% în urban). În ansamblul său, această populaţie „subeducată“ a constituit, dintotdeauna, electoratul clasei politice şi, mai recent, publicul mass-mediei. Ambele vor să facă rating, deci se vor adresa „subeducat“ unei populaţii – statistic vorbind – subeducate. Majoritatea elitelor intelectuale (în termeni de nivel de instruire) nu se implică în viaţa publică sau, pur şi simplu, pleacă din ţară. Mai ales în ultima vreme, s-a creat, astfel, un cerc vicios care reduce şi mai mult nivelul de educaţie (informală, de data aceasta) a populaţiei: atît politicienii, cît şi mass-media oferă publicului lor ţintă o „subeducaţie“, considerată potrivită unei populaţii majoritar subeducate.

N-aş spune, însă, că avem clasa politică sau mass-media pe care le merităm, dar trebuie să recunoaştem că avem personajele publice la care, cel puţin demografic vorbind, ne putem aştepta. Nu este resemnare şi nici „fatalism“, dar chiar şi cel mai ireductibil optimism trebuie să rămînă lucid...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.