Pentru ziare a venit vremea muzeelor?

De ce ai vizita, în vacanţă fiind, un Muzeu Internaţional al Ziarelor? Nu doar din pură curiozitate turistică (nimeni nu scapă, oricît s-ar strădui, de impulsul de a „bifa un obiectiv“), ci pentru că, aşa cum scrie pe site-ul www.izm.de – e unul dintre cele mai mari din lume şi, renovat complet şi redeschis în 2011, are o formulă de prezentare modernă şi interactivă. Şi apoi, ce poate fi mai actual, în zilele noastre, cînd presa din toată lumea nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa (financiar vorbind, dar nu numai), decît să treci în revistă problemele presei din cele mai vechi timpuri şi pînă azi? În fiecare săptămînă, vin ştiri despre ziare care se închid, despre vechi şi prestigioase instituţii de presă care se transformă, se restructurează ori dispar, pur şi simplu.

Internationales Zeitungsmuseum din Aachen a fost fondat de Oskar von Forckenbeck, un colecţionar care a călătorit mult şi a adunat ziare din toată lumea, expunîndu-le pentru prima dată în 1886. Se zice că, plimbîndu-se, în 1854, pe canalele din Groningen, a văzut un ziar zăcînd pe fundul unei bărci de pescari şi şi-a dat seama că ziarele sînt prea valoroase pentru a sfîrşi doar ca hîrtie de împachetat peşte. Aşa a început colecţia, care, pînă la moartea sa (în 1898), a însumat 80.000 de exemplare de ziare şi 1500 de volume, donate oraşului Aachen de văduva lui Oskar von Forckenbeck. Între timp, colecţia a ajuns la peste 200.000 de exemplare şi 3000 de volume de specialitate. Nu-mi dau seama dacă fondatorul a fost un vizionar sau un tipicar, dar, în anul de graţie 2013, nici nu mai contează: colecţia există şi fizic, şi în arhiva electronică a muzeului (http://www.izmarchiv.de).

Muzeul se află într-o clădire considerată cea mai veche casă de locuit din Aachen, construită la 1495 de judecătorul Heinrich Dollart. Intrat în proprietatea oraşului din 1660, iar oraşul trecînd de-a lungul timpului sub diverse stăpîniri, edificiul a avut diferite utilizări: a fost închiriat o vreme unui negustor de vinuri, sediu al vămii în timpul ocupaţiei franceze, pe la 1800, sediu al poliţiei prusace, cartier general al trupelor belgiene de ocupaţie în Primul Război Mondial, închisoare a oraşului. Muzeul Ziarelor a fost instalat în clădire în 1931. Din 2011, totul a fost reorganizat şi adaptat epocii „2.0“.

Pagini vechi şi ecrane digitale

Cînd intri în prima sală şi vezi de-a lungul pereţilor un fel de dulapuri gri, întrerupte de cîteva ecrane digitale, îţi vine să te întrebi unde e „marfa“. Dacă eşti însă cît de cît iniţiat într-ale device-urilor interactive, cu simbolistica lor cu tot (şi cine nu e, azi? – că de-atîta interactivitate, n-avem încotro...), înţelegi că trebuie să tragi de nişte sertare, din care apar exponatele. De pildă, primele pagini ale celor mai vechi ziare apărute în Europa, puse frumos între „coperţi“ de sticlă. Sau alte ecrane digitale, pe care se derulează texte explicative şi imagini. Îţi faci, carevasăzică, meniul cum vrei, ca pe telefonul mobil, îţi „personalizezi“ traseul printre exponate. Dacă vrei să înţelegi mai bine cum devine cazul cu presa şi informaţia, poţi citi o serie de definiţii şi explicaţii sintetizate la nivelul unei bune enciclopedii: cum circulă informaţia, cum se structurează în funcţie de întrebările esenţiale (cine, ce, cînd, unde, de ce), cum influenţează publicul. Dacă vrei puţină istorie, o găseşti sub formă de timelines, scurt şi cuprinzător – că doar n-ai venit la muzeu să citeşti pagini întregi. De fapt, poţi să nu citeşti nimic, căci toate aceste informaţii şi explicaţii există şi în versiune audio. Totul bine garnisit cu imagini, reproduceri după frontispiciile sau primele pagini ale ziarelor vechi ş.a.m.d. Parcă, totuşi, e un exces de interactivitate – îmi zic, la un moment dat, dar îmi dau seama imediat că o asemenea manieră de prezentare are şanse să-i atragă pe tinerii de azi, pentru care ziarele tipărite chiar sînt, tot mai mult, obiecte de muzeu, a căror răsfoire e complicată şi cam fără sens...

Totuşi, unul ca mine – de şcoală veche, adică – nu poate să nu observe că sistemul de „sertare“ seamănă izbitor cu felul în care arăta o tipografie „tradiţională“, de dinaintea erei computerizate: literele de plumb ori formele pentru tipar se ţineau în nişte sertare asemănătoare, lucrătorul tipograf trăgea de ele cu aceeaşi mişcare pe care o face azi, în muzeu, vizitatorul interactiv... Dar probabil că o asemenea asociere e doar în mintea mea şi a cîtorva care au mai prins tiparul cu litere de plumb şi care mai ştiu ce înseamnă linotip, zaţ, zincuri etc. etc. Cine nu ştie poate afla de la muzeu, unde – evident – sînt expuse mostre din dotarea vechii meserii de tipograf, de la Gutenberg încoace. Plus cîteva explicaţii despre hîrtie şi devenirea ei, în forma simplă şi expresivă a unui copac ale cărui ramuri arată, fiecare, cîte un moment din evoluţia acestui material atît de important de dinaintea touchscreen-ului: apariţia hîrtiei igienice, a sugativei, a caietului ş.a.m.d.

Fotografii nostalgice şi optimism tehnologic

Circuitul în muzeu este organizat tematic, acordînd atenţie cîtorva probleme importante din istoria presei. În afară de arta & tehnica imprimării, mi s-a părut interesantă secţiunea dedicată cenzurii. Un perete de sticlă e acoperit cu un panou negru pe care scrie Zensiert, iar vizitatorul trebuie să apese pe un buton pentru a „elibera“, de sub ştampila cenzurii, mostre de ziare din diverse epoci. Atunci, panoul negru se ridică şi sub peretele de sticlă se derulează pagini de ziare cenzurate: din epoci mai vechi (cînd cenzura avea temeiuri religioase sau morale), trecînd prin perioada fascistă şi prin cea comunistă (apare, de pildă, coperta unei reviste satirice interzise în RDG) şi ajungînd pînă mai ieri. Cea mai nouă ilustrare a temei cenzurii este prima pagină a ziarului Nepszabadsag din 3 ianuarie 2011, după ce autorităţile maghiare au „reglementat“ presa: ziarul budapestan a titrat atunci pe prima pagină, în mai multe limbi, „Libertatea presei s-a sfîrşit“.

Alte spaţii sînt dedicate altor teme importante – de pildă, apariţiei Radioului şi Televiziunii, marii concurenţi ai presei scrise. O serie de fotografii din anii ’50-’60 le trezesc nostalgii vizitatorilor mai în vîrstă sau nedumeriri celor mai tineri: apar în ele familii întregi ascultînd, cu căştile pe urechi, radioul cu galenă, ori stînd în faţa unor televizoare cu carcase de lemn lustruit ori încastrate în complicate piese de mobilier. Era vremea cînd familia se aduna în faţa televizorului şi privea acelaşi lucru – deci aparatul TV era un factor de coeziune, ajuta la mai buna comunicare între părinţi şi copii, integra familiile în societate, „ţinîndu-le la curent“ cu problemele ţării şi ale lumii. Azi, vedem frecvent familii adunate în jurul mesei sau în aceeaşi cameră, dar fiecare butonează individual la telefonul mobil. E cazul să mai dăm vina pe televizor? Într-o oarecare măsură, da. Într-un filmuleţ de cîteva minute despre publicul german, prezentat de astă dată nu pe un ecran digital, ci pe un televizor „tradiţional“ (sau, mă rog, pe un ecran digital băgat într-o carcasă de lemn ca a televizoarelor Saturn de la noi, din vremea comunismului), cineva se „plînge“ că germanii se uită la TV, în medie, 207 de minute pe zi. Venit dintr-o ţară unde consumul TV e mult mai mare, iar tirajele principalelor ziare coboară vertiginos spre cifre cu care se puteau lăuda, mai an, gazetele unor licee sau facultăţi mai mari, n-ai ce să zici. Aşa încît constaţi, simplu, că nemţii, totuşi, mai citesc ziare şi reviste: popularul Bild se tipăreşte în milioane de exemplare, dar şi pretenţiosul săptămînal Die Zeit are cîteva sute de mii bune...

Extrem de interesant şi viu, Internationales Zeitungsmuseum din Aachen exprimă, totuşi, o anume tristeţe. Oricum am privi lucrurile, se încheie o epocă: aceea în care ziarele şi revistele tipărite (chiar şi după apariţia radioului şi televiziunii) îşi aveau locul bine fixat în practicile cotidiene ale oamenilor, agregau comunităţile umane, ţineau echilibrul între guvernanţi şi guvernaţi, aveau impact şi prestigiu. S-a (cam) terminat – cel puţin în lumea occidentală, sedusă de un optimism tehnologic nu întotdeauna justificat. În România, se termină mai repede (consecinţa înapoierii: iei „din mers“ şi pe nemestecate cel mai nou „trend“, bun sau rău). Presa pe hîrtie e pe ducă. Şi nici măcar n-avem un muzeu al presei (în afară de cel înfiinţat de poetul Petre Stoica la Jimbolia, cu mijloace modeste). Şi nici nu cred că-şi (va) bate cineva capul să înfiinţeze unul.

Foto: Staat Aachen / Peter Hinschlager