Snowden. Edward Snowden.
În 1992, telefoanele mobile erau ceva exotic. E-mail-urile erau, şi ele, rare. Jurnalişti români care să facă practică la CNN, în Washington, erau... unul. Eu. De aceea, nu m-a mirat prea tare că se auzeau păcănituri inconfundabile (relativ uşor de recunoscut pentru un om venit din Est) pe linia telefonică, în momentul în care o invitam la film pe Tracy. Necazul nu era Tracy. Era Stacy. Adică sor’sa. Care lucra în echipa unui senator. Care senator era fix în Comisia de Apărare şi Contrainformaţii. Şi care, din cînd în cînd, nu se ducea la şedinţe, şi o trimitea în locul lui pe Stacy. Am întrebat-o pe Tracy: „Nu ţi se pare că ăştia ne-au ascultat cînd te-am sunat să mergem la film, la Dracula lui Coppola?“ „Ba da, dar la ce te-ai fi aşteptat? Vii din Europa, dintr-o ţară pînă de curînd comunistă, o suni pe sora unei asistente de senator, care participă la şedinţele uneia dintre cele mai confidenţiale comisii ale Congresului, şi te miri?“
Eram aproximativ obişnuit cu ideea că telefoanele îmi pot fi ascultate. Trecuseră numai trei ani de la căderea lui Ceauşescu. Oricum, replica lui Tracy şi relaxarea ei m-au intrigat. E drept, aterizasem dintr-o ţară proaspăt ieşită din comunism şi mă trezisem să merg la film exact cu sora unei participante la oarece şedinţe confidenţiale, ţinînd de securitatea naţională americană. „Măcar ştim că nu le plătim impozite de pomană“ – a mai adăugat Tracy.
Cîţiva ani mai tîrziu, la un congres al jurnaliştilor de investigaţie, la Copenhaga, am avut şansa de a-i cunoaşte pe doi dintre cei mai celebri ziarişti ai lumii: Duncan Campbell şi Nicky Hager. Ei dezvăluiseră, în urma unei impecabile anchete de presă, aşa-numita „Afacere Echelon“, adică demonstraseră publicului că Statele Unite desfăşurau un incredibil program de ascultare a convorbirilor telefonice şi a schimburilor de email-uri, la scară mondială. Cei doi jurnalişti au alcătuit harta staţiilor de ascultare, schema de selecţie a personalului şi chiar formulele ingenioase de finanţare, fără control parlamentar, a întregului proiect. La finalul prezentării, rămăsesem mut de uimire. Nu atît din cauza revelaţiei cu privire la ascultarea globală, cît datorită impecabilelor tehnici de investigaţie jurnalistică utilizate de cei doi ziarişti. La final, publicul era indignat, dar nu din cauza interceptărilor. Se pare că finanţarea întregului proiect era asigurată, parţial, din fonduri ale unor mari corporaţii. Ele nu ar fi sponsorizat dezinteresat ascultările (ziceau Campbell şi Hagen), ci ar fi aşteptat oarece informaţii care să le aducă avantaj comercial, la o licitaţie, la stabilirea unui plan de investiţii sau de cercetare, în funcţie de intenţiile concurenţilor (ascultaţi) din alte ţări.
A mai trecut ceva vreme şi, după nenorocitele de atentate din 11 septembrie, a apărut faimosul PATRIOT Act. Evident, au urmat inevitabile dezbateri despre relaţia dintre dreptul la confidenţiala viaţă privată şi cel la siguranţa vieţii de zi cu zi. Pe scurt: libertate contra siguranţă. Avurăm parte de toată gama de păreri posibile, de la ultra-corecţii-politici, pînă la mega-conservatorii-totali.
De curînd, veniră şi dezvăluirile lui Snowden, urmate de un adevărat tsunami de uimiri ipocrite, exprimate la scară globală. Personal, din toată povestea asta nu am decît două nedumeriri: cum de a reuşit tînărul Snowden să iasă cu atîtea informaţii afară din sistem şi ce soi de negocieri de culise au avut loc, astfel încît Putin să îl someze pe proaspătul star media să „nu îi mai irite pe partenerii americani“. Credeţi-mă, am rîs o jumătate de oră, de unul singur, după această declaraţie.
În opinia mea, în societăţile libere, cetăţenii investesc impozite şi încredere în serviciile secrete. În schimb, spionii trebuie să facă lucrurile alea urîţele pe care înaltele noastre convingeri civice le-ar refuza. La pachet, căpătăm şi dreptul ca, după cîte un Snowden, să ne indignăm şi să pretindem că nu bănuiam nimic. Ceea ce e adevărat. Doar de-aia sînt secrete serviciile astea.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
