Întrebarea de care depinde viitorul lui Victor Ponta
Premierul Victor Ponta a făcut un exerciţiu de PR interesant, prezentînd Programul Naţional de Atragere de Investiţii şi Creare de Locuri de Muncă. Guvernul are aerul că lucrează, asta a fost ideea exerciţiului. Aş paria însă că între momentul în care scriu eu acest articol şi momentul în care îl veţi citi dumneavoastră veţi avea cu totul alte noutăţi despre Victor Ponta. Între timp, şeful Guvernului va mai fi participat la cîteva emisiuni de televiziune, va mai fi emis cîteva indicaţii pentru procurori şi va mai fi ţinut cîteva conferinţe de presă. Problema cu hipercomunicatorii agitaţi, de genul lui Victor Ponta, e că vor să fie atît de prezenţi pe tot felul de nimicuri, încît în momentul în care vor să comunice ceva chiar important, acel ceva se pierde într-un flux de comunicare masiv, se diluează.
Ideea principală pe care a vrut să o transmită Victor Ponta cu acel plan e că avem nevoie de investiţii. Aş zice că de asta depinde viitorul politic al lui Victor Ponta. România are nevoie să crească peste media europeană pentru ca oamenii să menţină încrederea în Guvern, pentru ca USL să se erodeze suficient de lent cît să mai cîştige alegeri. Ca să crească într-un asemenea ritm, e nevoie de investiţii. Statul nu va avea bani, date fiind deficitele structurale (agravate de USL prin populism). Banii europeni nu sînt suficient de bine absorbiţi pentru a acoperi gaura. Deja vedem un pattern în care structurile de stat şi de partid ocolesc/blochează banii europeni pentru că sînt complicat de furat. În schimb, se calicesc la banii naţionali de investiţii – care sînt uşor de furat, dar sînt puţini. Deci, Victor Ponta are nevoie de investiţii făcute de sectorul privat.
Problema cu investiţiile private e că nu poţi să le faci de la Guvern, din pix. Deci, de fapt, întrebarea din titlu e următoarea: ce aşteaptă companiile din România pentru a investi, astfel încît să-i salveze viitorul politic lui Victor Ponta? Cuvîntul-cheie este „predictibilitate“. Oamenii vor să ştie care sînt condiţiile în care operează, astfel încît să facă un plan de afaceri care să fie valabil şi peste cîţiva ani.
Haideţi să vedem dacă avem predictibilitate în România. Să luăm cazul energiei, care ocupă mare parte dintre investiţiile anunţate de Ponta. Nişte chinezi la Cernavodă, nişte chinezi la Rovinari, o investiţie la Fîntînele. Astea sînt promisiuni, nu contracte. Problema e că România poate produce, în acest moment, mai multă energie electrică decît consumă (energia electrică nu se stochează – de-asta zic că poate produce; în fapt, ţinem capacităţi de producere nefolosite). Ponta zicea că Reactoarele 3 şi 4 trebuie terminate pentru a avea independenţă energetică. E uşor absurdă abordarea, pentru că Cernavodă produce electricitate, din care avem destulă, nu gaz, din care nu avem destul.
Deci, care e problema de bază în sectorul energiei electrice? Nu lipsa de producţie, ci modul în care producem. Avem prea multă capacitate de producţie, dar mare parte sînt termocentrale vechi, depăşite tehnologic. Ar trebui să ne propunem ca obiectiv fie înlocuirea acestora cu centrale mai noi şi mai performante, fie înlocuirea cu alte surse. Plus, dacă sîntem în situaţia de supraproducţie, trebuie să căutăm să exportăm. Acesta ar trebui să fie planul Guvernului în domeniu. Dar nu este. De fapt, nu există un plan.
În schimb, avem politici haotice şi impredictibile. Hidroelectrica are investiţii începute de patru miliarde de euro. Hidroelectrica e acea companie de stat care tocmai a trecut prin insolvenţă. Întrebarea care se pune: ar trebui Hidroelectrica să termine acele investiţii, sau să-i considerăm bani pierduţi şi să ne luăm gîndul? Pe lîngă Hidroelectrica, mai sînt cei cu eoliene şi panouri solare. Prin 2009, România a adoptat o schemă foarte generoasă de subvenţionare a energiei regenerabile. Prea generoasă, am constatat acum. Ideea era ca poluatorii să dea nişte bani sub forma unor certificate verzi, pe care statul le transfera celor care produc energie nepoluantă. Sună bine, dar statul a fost atît de generos, încît investiţiile în regenerabile se amortizau foarte repede. Odată făcută vîrtelniţa sau instalate panourile, astea produceau energie foarte ieftină (dar şi neregulată). Deci, s-au făcut investiţii masive în centrale de vînt şi solare. Aud că ar fi vorba despre trei miliarde de euro. Dar cui se vinde noua energie? După lege, are prioritate în reţea. Deci, cînd e vînt şi soare, trebuie oprite termocentralele şi consumat de la regenerabile. Cînd nu e vînt, invers. Asta înseamnă că termocentralele, pe lîngă că produc scump, mai trebuie să şi facă loc concurenţei. Guvernul Ponta a tăiat certificatele. Cei care au investit în regenerabile îşi văd planurile de afaceri date peste cap. Ordonanţa e în vigoare, va ajunge la toamnă în Parlament; deocamdată, eolienele şi termocentralele (sindicate miniere) îşi dau puternic la gioale, prin presă şi prin lobby în Parlament. Cert e că statul român a avut un fel de politică-carusel: prea generos cu regenerabilele în 2009, prea dur cu ele în 2013. Lipsă completă de predictibilitate.
Bun, dar dacă tot am investit atît în regenerabile şi în hidrocentrale şi dacă tot avem supraproducţie, România ar trebui să vizeze închiderea termocentralelor, nu? Nu poţi să îţi propui să tot dezvolţi capacităţi de producţie pentru o aceeaşi piaţă, care nu mai creşte (dimpotrivă, scade – zice recensămîntul). Sau, dacă îţi propui asta, atunci trebuie să renunţi la unele dintre capacităţile vechi. Nu facem asta. Există un mare plan de combinare a companiilor energetice de stat în două sau trei holdinguri. Puţin termo, puţin hidro, ceva gaz, astfel încît holdingul per total să pară eficient. Evident, asta va ascunde pe cei neperformanţi şi va fi o formă de a masca subvenţia: iei de la hidro, care produce ieftin, şi dai la termo, care produce scump. Se vor moderniza termocentralele în aceste condiţii? Sau se vor închide? De ce ar face-o? Sînt mascate într-un holding.
Deci, cum ne propunem să arate mixul energetic în 2020? Nici o idee. Se fac noi investiţii de către stat (Hidroelectrica), dar tot statul ţine cu dinţii de cei pe care aceste investiţii ar trebui să-i înlocuiască (termocentralele vechi). Statul e foarte generos cu o schemă de investiţii (eoliene), apoi, tot statul e nervos că îi fac concurenţă la termocentralele de stat şi, deci, taie schema. Exemplul de la regenerabile e probabil să se repete. Cum deja aveam mai multă energie decît consumam, a trebuit să le facem loc prin lege în reţea. Dacă ne vor face chinezii Reactoarele 3 şi 4 şi vor începe să producă, ce facem cu energia aia? Îi facem loc în reţea, prin lege? O vindem în afară? Cum?
De fapt, dacă vrea investiţii în energie, Victor Ponta trebuie să se agite mai puţin în a aduce investitori la cutare sau cutare obiectiv şi să împingă upgradarea infrastructurii de export şi conectarea bursei de energie din România cu cele din Ungaria şi Polonia. Şeful Guvernului are aerul că vrea să fie un comis-voiajor care se duce prin Asia să vîndă obiective de investiţii. Ar trebui să fie mai puţin comis-voiajor şi mai mult guvernant. Vor veni investitori dacă vor vedea că au unde să vîndă ceea ce produc şi că există condiţii clare, predictibile. Dacă mascăm acum termocentralele în holdinguri de stat, asta nu înseamnă că am rezolvat problema cu ele, ci că am amînat-o.
La piaţa de gaze naturale, situaţia e mai simplă. Acolo chiar avem nevoie de noi capacităţi de producţie pentru a reduce dependenţa de Rusia. Numai că nu avem atît de multe alternative ca la energie. Gazele nu se produc, ci se extrag, deci trebuie deja să existe undeva. Şi există în şist şi în Marea Neagră. Îmi spune cineva dintr-o companie mare că partea bună cu Victor Ponta e că ascultă. Asta e bine. Ar fi fost de preferat să întrebe şi să asculte şi cînd era în opoziţie. Ecologiştii şi radicalii de stînga care se opun exploatării gazelor din şist au dreptate să fie supăraţi. Şi eu aş fi în locul lor. Le respect opţiunile, dar cînd trebuie să faci politici sustenabile şi îţi propui scăderea dependenţei de Rusia, nu ai decît aceste opţiuni. Asta trebuia să o ştie Victor Ponta şi cînd era în opoziţie. Modelul acesta, prin care, din opoziţie, eşti populist, ecologist şi simplist, apoi te maturizezi brusc cînd ajungi la guvernare e complet anapoda. Şi contribuie masiv la problema de bază: impredictibilitatea. Cei de la putere sînt mereu supuşi presiunilor populiste ale celor din opoziţie. Nu poţi să ştii cînd vor ceda şi cînd nu. Cei din opoziţie una zic şi alta fac cînd ajung la putere. E un adevărat carusel.
Cazul de la Roşia Montană e alt exemplu. Spre deosebire de şist, unde sînt pro din considerente de securitate energetică, nu am o opţiune în ce priveşte Roşia Montană, sînt neutru. Cred însă că amînarea la nesfîrşit e cea mai proastă soluţie pentru toată lumea. Dacă s-ar fi respins clar proiectul, atunci zona putea căuta alte traiectorii de dezvoltare (turism, agricultură) în loc să aştepte deznodămîntul. Dacă s-ar fi aprobat clar proiectul, atunci puteam vinde aur cînd preţul pe piaţa externă era maxim, acum deja a scăzut. Tărăgănarea nu a făcut decît să isterizeze atmosfera (cu presa românească deja dependentă de publicitatea la Roşia Montană ca victimă colaterală). Decizia a fost amînată şi pentru că politicieni ca Victor Ponta au fost ba pro, ba contra.
Deci, va reuşi Victor Ponta să atragă investiţiile de care are nevoie? Din fericire pentru el şi pentru noi, nu are o opoziţie la fel de populistă şi iraţională pe cît era el cînd era în opoziţie. Din nefericire pentru el şi pentru noi, acest stil de a face politici complică viaţa oricărui investitor.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
