Indiferenţa strategică şi iniţiativa pentru Transnistria
- despre România, Rusia şi Moldova europeană -
Încheiam, săptămîna trecută, cu concluzia că Transnistria este un avanpost al imperiului rus, care îşi face treaba de a planta bombiţe pentru a sabota aproprierea Republicii Moldova de UE. În Moldova se întîmplă, de fapt, un fel de integrare pe sub radar. De altfel, cele două maluri ale Nistrului se îndepărtează semnificativ în ceea ce priveşte forma societăţii şi a statului. Transnistria adoptă legile ruseşti, Moldova adoptă aqcuis-ul european. Instituţiile europene sînt copiate. Săptămîna trecută, am organizat, la Consiliul de Combatere a Discriminării de la Bucureşti, o vizită a trei membri din recent creatul Consiliu similar de la Chişinău. Evenimente similare am avut la Agenţia Naţională de Integritate şi Consiliul Concurenţei, împreună cu instituţii omoloage de la Chişinău. Nu întîmplător, proiectul nostru de dezvoltare a colaborării între instituţii este cofinanţat de Agenţia Americană pentru Dezvoltare (USAID) şi de Ministerul român al Afacerilor Externe, din fondurile de asistenţă pentru dezvoltare. Şi nu doar România pune umărul. Experţi polonezi, baltici, slovaci, englezi sînt detaşaţi la instituţiile de la Chişinău. Din păcate, tot acest efort legislativ cere timp pentru a avea efecte la nivelul populaţiei. Statul moldovean se reformează rapid, prin copiere. Nu este un exerciţiu impus de nimeni, ci o tentativă deliberată de modernizare prin import de modele. Noi, în România, îl ştim foarte bine. De altfel, este interesant dacă ne uităm la instituţiile româneşti de la care s-au inspirat moldovenii – ANI, CNCD, Consiliul Concurenţei, Autoritatea pentru Achiziţii Publice, Ministerul Dezvoltării Regionale –, este vorba despre exact angrenajul instituţional creat în România prin integrarea europeană. Dar toată această efervescenţă nu trece Nistrul.
Cum vede Moscova povestea asta? Reacţionează. Vede UE ca o ameninţare. Neutralitatea militară respectată de moldoveni nu e de ajuns, trebuie supunere totală.
Aş face apel, aici, la un excelent eseu al lui Edward Lucas: „Rethinking Russia: The Paradox of Paranoia“ (CEPA, ianuarie 2013). Este o analiză a modului în care se raportează la lume establishment-ul rusesc. „Paranoia strategică“ este cea mai bună descriere.
Ideea că populaţiile din Ucraina, Georgia sau Kirghizstan (şi, aş adăuga eu, Moldova) pot alege de bunăvoie altceva decît regimurile pro-Moscova e cu totul incomprehensibilă pentru oficialii ruşi. Dacă se întîmplă aşa ceva, atunci trebuie să fie o operaţiune complexă a americanilor, a europenilor şi a pionilor acestora. Rusia încearcă să oprească puterea americanilor peste tot în lume, spunînd că intervenţia externă în afacerilor unor ţări e inacceptabilă. Dar „Rusia crede în nonintervenţie în ce priveşte restul lumii, însă are propria doctrină a «obligaţiei de a proteja» în ce priveşte «compatrioţii» săi şi fostele sale satrapii. Iar definiţia «compatriotului» este foarte laxă (poate desemna pe oricine vorbeşte rusă ca limbă maternă, oricine are un nume rusesc sau oricine se autoindentifică drept rus). Iar faptul că desemnarea pe post de compatriot poate să nu convină cuiva (unor ucraineni, de pildă) nu contează.“
Lucas recomandă o poziţie fermă faţă de Rusia. Tendinţa unora din Occident, de acomodare a Rusiei, e o mare greşeală: nu faci decît să dai apă la moară paranoiei şi să întăreşti argumentele durilor de la Kremlin. Şi, de fapt, Rusia ar putea fi mulţumită doar permiţîndu-i-se să domine ţările vecine. Dat fiind că aproape toate aceste ţări nu vor dori să fie dominate de Rusia, asta ar însemna, în practică, revolte, războaie şi o veşnică instabilitate. Moscova – spune Lucas – testează în permanenţă apele. Oficialii fac declaraţii, pun piciorul în uşă – dacă rămîne deschisă, vor forţa deschiderea şi mai largă. Dar, mai ales, Moscova nu renunţă la ceva ce are.
Citesc, prin prisma acestor idei, recenta tentativă de relansare a relaţiilor România – Rusia. Nu împărtăşesc marota multor politicieni români, care spun că avem musai nevoie de relaţii mai bune cu Rusia. Relaţiile României cu Rusia sînt normale pentru două ţări care nu prea au mare lucru una cu alta. Şi, slavă Domnului, e prima dată în ultimii 250 de ani cînd ne permitem să nu avem stresul „relaţiei“ cu Rusia. Este ceea ce am numit, odată, cu un termen care a prins: indiferenţă strategică. Nici nu trebuie să scoatem limba inutil la ruşi, nici nu trebuie să facem piruete ca să le intrăm în graţii. Mai mult, nu cred că Rusia înţelege în aceiaşi termeni cuvîntul „relaţie“. Poate că Moscova tratează Berlinul sau Washington-ul în termeni de „relaţie“, însă fostele satrapii le tratează ca pe teritorii momentan ieşite de sub control. Cum mi-a spus odată un diplomat rus: „Voi, românii, sînteţi pionii americanilor, trebuie să vedeţi că nu aveţi nimic de cîştigat din asta.“ O spunea într-un fel bine intenţionat şi amical – pentru el existau două stări naturale ale românilor: pionii americanilor sau pionii ruşilor. Ideea că ar putea exista o comunitate de valori între români, americani şi europeni era din altă lume, pentru el.
Ce înseamnă, deci, recenta vizită a lui Nikolai Patruşev la Bucureşti? Se schimbă relaţia Bucureşti – Moscova? O analiză superoptimistă a fost publicată de Vladimir Socor (Eurasia Daily Monitor, 21 iunie). El pleacă de la premisa excelentă că „o mişcare preventivă de reset a relaţiei este o bază proastă pentru a aborda Rusia. Guvernul care iniţiază mişcarea acceptă implicit responsabilitatea stării nesatisfăcătoare a relaţiei sale cu Rusia. Iniţiatorul va avea, deci, de plătit preţul resetării.“ Complet de acord cu premisa. Însă Socor continuă, spunînd că Traian Băsescu a evitat eroarea iniţializării reset-ului cu Rusia şi „a aşteptat cu răbdare ca Moscova să facă primul pas, dacă nu pentru un reset, măcar pentru o dezgheţare a relaţiei.“ Concluzia sa: „Pare că Moscova învaţă să trăiască cu opţiunea strategică a Bucureştiului pentru Vest.“
Deci, totul ar fi bine, singura dilemă este dacă iniţiativa chiar a venit de la Moscova. Pare, totuşi, că nu. Consilierul prezidenţial Iulian Fota declară, într-un interviu pentru Ziare.com: „Noi întotdeauna am fost disponibili şi receptivi, şi am insistat pentru întîlniri de genul ăsta, dar nu întotdeauna am avut un răspuns pozitiv. De data asta, ei au hotărît să ne răspundă pozitiv... Eu l-am invitat pe domnul Patruşev să vină şi acum doi ani, şi acum trei ani.“ „Disponibili“, „receptivi“, „am insistat“ – nu prea sînt cuvintele cuiva care aşteaptă calm să fie abordat de cealaltă parte.
E drept că Traian Băsescu a fost mai rezervat decît consilierul său şi a încercat, mai degrabă, să minimalizeze importanţa vizitei: „Principalul obiectiv al prezenţei la Cotroceni a fost semnarea unui memorandum între Patruşev – care este secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse – şi domnul Fota, care prevede colaborarea împotriva terorismului.“ Cu alte cuvinte, Băsescu prezintă vizita ca o chestiune tehnică, cu un obiectiv minor – semnarea unui memorandum tehnic, la nivel de CSAT.
Probabil nu va ieşi nimic din povestea asta. Vizita lui Patruşev e un fel de testare a apelor. Kremlinul vrea să vadă dacă mai vrem să fim pionii americanilor şi cum am putea schimba tabăra. Crede, probabil, că l-a pedepsit destul pe preşedintele Băsescu, prin campania de la Vocea Rusiei din vara trecută, şi că acesta ar putea dezerta de la americani. Evident, aşa cum campania de la Vocea Rusiei a fost o butaforie ridicolă, nici restul modului în care vede Rusia situaţia nu se pupă cu realitatea, e doar parte din „paranoia strategică“ de care vorbeşte Lucas. Nu sîntem pionii americanilor, ci orientarea noastră pro-Vest e mai profundă de atît. Kremlinul se va convinge rapid de asta, probabil va concluziona că americanii ne-au oferit mai mult, şi basta cu „deschiderea relaţiei“.
Într-un interviu la TVR, ministrul de Externe Titus Corlăţean spune: „Aţi menţionat normalizarea relaţiilor dintre Rusia şi Polonia, este cazul ca şi în relaţia dintre Bucureşti şi Moscova să se producă o deschidere, iar eu cred ca sîntem în direcţia cea bună.“ Exemplul polonez este unul foarte bun, dar în altă direcţie decît la prima vedere. Reset-ul relaţiei Polonia – Rusia este un fantastic exerciţiu de PR din partea Varşoviei, şi cam atît. A fost un mare tam-tam, dar nici unul dintre dosarele istorice care încărcau agenda nu s-a mişcat înainte. Dar Polonia a vrut să convingă partenerii occidentali că nu aduce noi probleme pe masă. Polonia a trecut peste. Cum? Ignorînd Rusia. Nu făcînd pe plac Rusiei, ci punînd-o între paranteze. Dacă asta înseamnă reset, atunci poate fi făcut unilateral, nu ai nevoie de vizite de înalt nivel şi nici să intri în graţiile lui Putin.
Polonia este, în prezent, o mică mare putere regională. Cum? Prin strategia excelentă a ministrului de Externe Radoslaw Sikorski, care a mărit considerabil rolul Poloniei în UE. Practic, Polonia face, alături de Germania, agenda estică a UE. Polonia face lobby pentru ca UE să semneze, în toamnă, acordurile deja parafate cu Ucraina. Polonia este importantă nu pentru că s-a împăcat cu Rusia (nu s-a împăcat, a lăsat-o deoparte), ci pentru că şi-a întărit rolul de leader pe anumite dosare în UE. Este ceea ce trebuie să facă şi România. Rusia nu ne va lua în serios pe dosarele bilaterale, pentru că ne crede pionii americanilor şi ai europenilor. Nu avem decît să lucrăm cu americanii şi cu europenii pentru interesele noastre. În loc să căutăm să punem pe masă aceleaşi dosare bilaterale istorice care ne ţin în loc (aştept un ministru de Externe cu curaj, să declare închisă povestea cu tezaurul), e mai bine să lucrăm cu ruşii multilateral, asumînd iniţiative în cadrul UE. Evident, trebuie să fim şi credibili în faţa celorlalte ţări UE (iar un tezaur de la 1916 chiar nu e o temă unde să vină americanii şi europenii după tine).
Şi mă întorc, astfel, la cum am început acest ministerial cu Rusia: poate bloca Rusia, prin Transnistria, integrarea Moldovei în UE? Poate. Dacă i se permite. De aceea, trebuie să avem o strategie pentru următorii 15 ani – a fi doar avocatul Moldovei în UE nu mai e destul, trebuie să fim unul dintre strategii europeni ai integrării Moldovei. Iar UE trebuie să aibă o politică, pentru Transnistria, care să răspundă dilemei: cu Moldova în UE sau fără Moldova? UE nu are un răspuns pentru că nu ştie că are nevoie de el. Cineva din interiorul UE trebuie să pornească discuţia. Nu e o grabă şi nici nu e un răspuns dinainte dezirabil. Dar nu putem accepta că Moldova este ostatica Transnistriei. La un moment dat, poporul din Transnistria şi poporul din Moldova trebuie să ia nişte decizii. Perspectiva unor referendumuri paralele privind integrarea în UE (aşa cum a fost în Cipru) e inevitabilă. Problema Transnistriei trebuie pusă între paranteze pînă în momentul în care Moldova e foarte aproape de aderare. Doar aderarea la UE poate fi un factor care să schimbe blocajul actual, care convine doar Rusiei.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
