Aşteptări diferite
Am scris, odată, despre o ciudată coadă la un restaurant din Paris, undeva pe lîngă Porte Maillot. Lumea, înşirată în faţa intrării, aştepta cu stoicism, apărîndu-se de ploaia uşoară cu umbrele colorate. Din cînd în cînd, pe măsură ce se elibera cîte o masă, uşa se deschidea şi dinăuntru apărea o doamnă în vîrstă, cu faţa plină de riduri, care îi invita în restaurant pe următorii clienţi. Cu memoria mea de est-european care a trăit calvarul cozilor la alimente de pe vremea lui Ceauşescu, m-am mirat atunci foarte tare că unii oameni acceptau să piardă timpul la o coadă, la un anumit restaurant, în condiţiile în care prin împrejurimi se găseau o mulţime de alte localuri unde se putea mînca destul de bine.
După ani de zile, am ajuns din nou la Paris şi am stat eu însumi la nenumărate cozi. La cele mai interesante atracţii din Disneyland erau, ca şi alte dăţi, aceleaşi mulţimi de părinţi şi copii, aşteptînd să le vină rîndul la cele cîteva minute de distracţie. Cozi de 30 de minute, cozi de 50 de minute, cozi de 70 de minute. La una dintre ele, teribilul Space Mountain, văzînd afişată estimarea timpului de aşteptare, 120 de minute, am cedat nervos şi am plecat. Ulterior, aveam să ne felicităm, pentru că instalaţia s-a stricat în acea zi şi am fi stat la coadă degeaba. La celelalte, ne-am mutat de pe un picior pe altul, ne-am indignat de toată organizarea şi de preţurile nesimţite, ne-am plictisit, am citit ce aveam la îndemînă, am suportat tropăielile copiilor şi trăncănelile părinţilor veniţi din toată lumea... ca să stea la coadă. Am descoperit şi cum unii, cu bilete cumpărate prin nu ştiu ce agenţie, intrau mai repede, pe nişte culoare speciale, lucru care mi-a amintit de telecabinele din ţară, unde, prin anii ’80, existau asemenea intrări speciale, pentru străini.
Toată nebunia de la Disneyland a fost un bun antrenament pentru ziua următoare, cînd ne aştepta un obiectiv mai cultural – Luvrul, cu măreţia lui de coadă ambulantă şi învîrtită pe după piramidă, doar pentru controlul bagajelor, dar şi cu coada statică, de sub piramidă, pentru biletele propriu-zise. Am suportat-o şi pe asta, pentru zîmbetul Mona Lisei. La fel am îndurat, stînd în soare, şi interminabilul zigzag printre cordoanele de la Musée d’Orsay, pentru bucuria revederii impresioniştilor.
Dar am mai stat la cozi şi prin supermarketuri şi mai ales la aeroport, unde am fost controlaţi de nu mai puţin de cinci ori şi puşi de trei ori să băgăm genţile între fiarele care atestă că n-ai depăşit dimensiunea maximă. De băgat, le-am băgat de fiecare dată, că doar aveam geamantane potrivite. Mai greu a fost să le scoatem fără să le stricăm mînerele sau roţile. Ultima aşteptare ne-a fost rezervată chiar pe pista aeroportului, înainte să se pună scara la avion. Şi tocmai începuserăm să concepem o teorie a cozilor pariziene, cînd, pe la miezul nopţii, am ajuns în parcarea de la Otopeni. Erau acolo o energie şi nişte nervi de nedescris. Se claxona şi se înjura din greu. Perfectele automate pentru plată – despre care s-a mai scris în această revistă şi în privinţa cărora firma creatoare şi-a declinat răspunderea, spunînd că de vină pentru proasta funcţionare sînt cei care le administrează – se stricaseră. Drept pentru care, la oficiul unde se făcea plata în mod clasic, se formase o coadă incomensurabilă. Oamenii stăteau acolo, cu jetonul albastru în mînă, ca să plătească parcarea, după care se suiau în maşini şi stăteau la volan, la coada de la barieră, pentru ieşirea propriu-zisă. Un tip gras, în pantaloni scurţi, striga la un angajat care încerca să dirijeze maşinile: „E o porcărie ce faceţi! Stăm o juma’ de oră la coadă şi pe urmă plătim mai mult cu o juma’ de oră şi timpul de parcare. Trebuie să ne faceţi o reducere.“ „Ba nu“ – zicea un altul de la coadă şi mai vehement – „trebuie să ne dea despăgubiri pentru timpul pierdut. Da’, ce dracu’, aţi ajuns să ne ţineţi prizonieri aici? Nenorociţilor!“ O cucoană între două vîrste încerca să facă pace: „N-au ei, domnule, nici o vină, sînt simpli angajaţi.“ „Păi, atunci, să deschidă dracu’ toate barierele, să ne lase să plecăm, dacă tot li s-a stricat beleaua dracu’, fir-ar a dracu’ să fie.“
Tot locul mirosea a transpiraţie şi a gaze de eşapament. La un moment dat, un tip într-un Mercedes, exasperat de aşteptare, şi-a înfipt mîna în claxon şi n-a mai luat-o de acolo timp de vreo 20 de secunde, asurzindu-i pe cei de la coada cu jetoane. Unii şi-au astupat urechile cu mîinile, alţii au început să-l înjure, dar nimic nu se mai auzea de wagnerianul claxon. Cucoana pacifistă s-a pus în faţa lui, ridicînd mîinile. Cînd sunetul a încetat, i-a strigat: „Dumneata te crezi mai deştept dacă claxonezi?“ Individul în pantaloni scurţi a replicat imediat: „Nu e deştept, doamnă, e un bou.“
Parcă era mai bine la coadă la Luvru.
