Se clatină civilizaţia contractului!
- pentru Laura Ştefan, aprig jurist -
Plec de la o observaţie fără pretenţii de generalitate şi, de aceea, nu am pretenţia să formulez concluzii. Exprim, doar, o temere bazată, poate, pe o speculaţie. Constat că, pe măsură ce trece timpul, instituţia contractului îşi pierde din autoritate şi din respectabilitate.
Observ din ce în ce mai mulţi oameni în jur care se simt tot mai puţin legaţi de obligaţiile unui contract pe care îl semnează. Sînt din ce în ce mai mulţi oameni care, semnînd un contract, au deja în minte decizia de a nu-l respecta, la un moment dat (sau întrevăd, măcar, ca normală această variantă). Starea de spirit cu care din ce în ce mai mulţi oameni se angajează într-un contract este departe de a fi dominată – cum ar trebui – de responsabilitate. Nu cred că, în plan individual, există un moment în care trebuie să fim mai responsabili decît în momentul în care semnăm un contract. Văd din ce în ce mai multe contracte nerespectate şi din ce în ce mai puţină voinţă a celor păgubiţi, prin nerespectarea contractului, de a apela la lege şi la judecător. Tendinţa despre care vorbeam nu e detectabilă doar în România, ci şi în alte ţări europene (mai ales mediteraneene) şi ea coincide, paradoxal, cu intensificarea discuţiilor din Comisia Europeană, dar şi din Parlamentul European, pentru generarea unui drept european al contractelor – adică a unei reglementări unice referitoare la contracte. Mare ambiţie!
Mă declar îngrijorat de faptul că nerespectarea unui contract este o împrejurare din ce în ce mai comună, tratată cu din ce în ce mai multă indulgenţă de toată lumea. Civilizaţia europeană actuală este civilizaţia contractului. Dacă instituţia contractului se moaie, mă tem că efectele vor fi nebănuit de rele pentru noi şi pentru cei care ne vor urma.
Ştiu, există multe explicaţii de primă mînă pentru acest fenomen. Prima este criza economică generalizată şi greutăţile – unele imposibil de prevăzut la semnarea contractului – produse fiecăruia de către această nefericită conjunctură. Apoi, mai e şi procedura lungă şi greoaie prin care cineva păgubit prin neexecutarea unui contract îşi poate repara prejudiciul: instanţe, termene, avocaţi, bani cheltuiţi, timp pierdut. Şi, la final, constatarea că toate acestea nu pot repara cu adevărat prejudiciul produs, pentru că, adesea, acesta e greu să fie evaluat în bani sau măcar dovedit ca atare în faţa instanţei. Este cazul micilor comercianţi care au un contract consistent cu o companie mare – neexecutarea contractului de către partenerul mare duce adesea la ruinarea definitivă a micului comerciant, în vreme ce eventualele pierderi ale marii companii sînt lesne de gestionat. Niciodată o instanţă nu va putea repara, adesea la ani mulţi după încălcarea contractului, răul produs, de pildă, prin neplata unei facturi de către cel mare, celui mic. Mai există, desigur, şi explicaţia eternă: aşa sînt românii, nu se ţin de cuvînt. Ce, sîntem nemţi?
Ideea contractului este, probabil, cea mai fructuoasă idee din istorie. Iar ideea substanţei contractuale a societăţii este, cred, cea mai de succes idee dintre toate cele emise vreodată de jurişti, de filozofi sau, în sfîrşit, de această specie intelectuală incertă, numită „politologi“. De la socialiştii ceva mai moderni decît Marx, pînă la conservatori la fel de vechi ca Burke, ideea că societatea este un contract – fie în sens cît se poate de propriu, fie în sens figurat – face, aproape, unanimitate. „Contractualiştii“ domină terenul – sînt mulţi şi siguri pe teoria lor despre lume. Îi găseşti oriunde. Am văzut chiar şi mistici contractualişti (pentru care lumea e rezultatul unui contract între Dumnezeu şi oameni – întruparea lui Dumnezeu şi toată istoria lui Iisus, plus toate epistolele pauline marcînd, de fapt, extinderea efectelor contractului dintre Dumnezeu şi poporul ales, din Vechiul Testament, la întreaga specie).
Dreptul însuşi – o ştim de la H.J. Sumner Maine – evoluează de la status la contract. Această evoluţie a dreptului urmăreşte, de fapt, emanciparea individului, trecerea sa „de la agregarea necesară la asociaţia voluntară“ (Del Vecchio). Pe măsură ce societatea se liberalizează, elementele de status devin tot mai puţin importante, iar voinţa liberă a individului contează din ce în ce mai mult, şi dreptul devine tot mai mult drept privat şi tot mai puţin drept public. Dreptul coboară de la exigenţa unei legi morale superioare la amenajarea slăbiciunilor umane în numele libertăţii oricui. Astfel, locul contractului este tot mai proeminent. Şi, cînd legiuitorul civil napoleonian a decis să instituie principiul „contractul este legea părţilor“ (adică, forţa obligatorie a contractului este egală cu forţa obligatorie a legii, pentru cei care sînt părţi la contract), a consacrat supremaţia voinţei libere, făcînd un pas îndrăzneţ înainte, faţă de vechiul principiu latin care spunea doar că pactele/contractele trebuie respectate („pacta sunt servanda“). De un secol şi jumătate (adică exact de cînd capitalismul începe să-şi producă efectele benefice), dreptul civil şi dreptul comercial al civilizaţiei noastre spun că un contract, odată asumat, e pe acelaşi picior cu legea. Nici judecătorul nu-l poate dezlega, dacă a fost legal încheiat.
Acum, în anii noştri, contractul nu mai e aşa ceva. E din ce în ce mai slab, din ce în ce mai uşor de fentat, atît cu argumente din înţelepciunea străzii, dar şi cu argumente din rafinata şi subtila ştiinţă a dreptului. În plus, în ultimele decenii, dreptul a generat un sistem de protecţie a persoanei faţă de propriile prostii. Faptul că există limite ale executării silite, de pildă, garantează că, oricît de nepăsători am fi în legătură cu respectarea unui contract, cel păgubit nu poate să treacă în reparaţie, dincolo de o anumită limită, care garantează celui care păgubeşte un trai cît de cît decent. Astfel, dreptul – produs al politicienilor, nu al zeilor – ajunge să protejeze slăbiciunea şi nepăsarea, fiind mai puţin preocupat de protecţia celui păgubit. Pe vremuri, se făcea închisoare pentru falimentarea unei societăţi. Acum, aducerea în faliment e doar o şmecherie pentru a scăpa de obligaţii asumate.
Nu ştiu alţii ce cred, dar eu n-aş vrea să trăiesc într-o lume în care obligativitatea contractelor e şubredă şi semnătura pusă pe un contract chiar nu mai valorează nimic.
