Rugăciunea lui Manase

Cei care merg zilele acestea la biserică pentru spovedanie vor auzi pe preot rugîndu-se pentru iertarea lor, invocînd în faţa lui Dumnezeu rugăciunea lui Manase („Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, Care prin prorocul Tău Natan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui şi ai primit rugăciunea lui Manase pentru pocăinţa lui, însuţi şi pe robul Tău acesta..., care se căieşte de păcatele ce a făcut, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecîndu-i cu vederea toate cele făcute de dînsul, Cel ce ierţi nedreptăţile şi treci peste fărădelegi.“ – s.m.)

Preotul vorbeşte despre regele Manase, care a domnit peste Iudeea, vreme de 55 de ani, cam cu şapte secole înainte de Christos. Din sursele care ne stau la dispoziţie reiese că Manase a fost un rege contradictoriu. În vremea lui, economia regatului mergea destul de bine, negoţul prospera, recoltele erau bune şi schimburile comerciale cu vecinii erau din ce în ce mai profitabile. În acelaşi timp, însă, Manase a zăpăcit complet minţile celor pe care îi conducea, devenind liderul unei sminteli colective antologice din vremurile Vechiului Testament. Manase a condus, cu mînă sigură, poporul întreg pe drumul depărtării de Dumnezeu, guvernînd, totuşi, bine treburile generale ale statului. Nebunia ieşirii poporului condus de Manase de sub cuvîntul lui Dumnezeu a înregistrat toate păcatele cu putinţă: a înflorit idolatria, Manase se ruga la soare, la lună şi la stele, au reapărut altarele pentru Baal, templul s-a umplut de puzderie de altare mai mici sau mai mari pentru diferiţi zei, Manase ghicea viitorul, practica spiritismul, se înconjura de vrăjitori, chema spiritele morţilor şi a ajuns chiar să-şi îngroape de vii doi fii, într-un ritual înspăimîntător pentru idolul Moleh. Era un rege sîngeros şi ajunsese să-i placă să ia viaţa multor oameni care nu-i greşiseră cu nimic. Totuşi, pentru că economia mergea bine, poporul nu se revolta, ci, mai degrabă, îl urma. Dumnezeu l-a avertizat pe Manase – prin vocea unora şi-a altora – că drumul e rău şi că aprigă va fi pedeapsa pentru ceea ce face. Cu nici un rezultat. Atunci, regele Asiriei a invadat cu mare armată Iudeea, l-a luat prizonier pe Manase şi l-a dus în Babilon (aflat, în acel timp, sub control asirian). Condiţiile de detenţie ale lui Manase au fost cumplite. Se zice că era legat cu un lanţ de gît şi de picioare, care îl ţinea permanent aplecat, într-o cuşcă în care, oricum, nu putea să stea în picioare. Se mai zice că i se dădea de mîncare numai de două ori pe săptămînă şi de băut doar o dată pe zi. Era, de asemenea, expus admonestărilor şi insultelor celor care treceau pe lîngă cuşcă. Spre surprinderea generală, după mai mulţi ani petrecuţi în asemenea condiţii, Manase nu murea. Aflat în acest îngrozitor prizonierat, Manase a început să se roage la Dumnezeul tatălui său, la Dumnezeu cel adevărat, să-I ceară iertare şi îndurare. După un timp, Dumnezeu l-a ascultat şi Manase a fost eliberat. După anii petrecuţi încovrigat în cuşcă, la eliberare, coloana lui vertebrală nu se mai putea îndrepta şi abia se deplasa, încovoiat ca un cerc. Totuşi, încet-încet, Manase şi-a revenit. Mai mult, a reuşit să redevină regele Iudeii. Revenit pe tron, Manase a făcut tot ce a depins de el ca poporul iudeu să se întoarcă la Dumnezeu şi Iudeea să recapete identitatea religioasă firească. Nu i-a fost deloc uşor, pentru că oamenii care îl urmaseră foarte lesne în sminteală îl urmau mult mai greu pe calea îndreptării. Ei bine, cînd preotul dumneavoastră îl evocă pe Manase, se referă la rugăciunea acestuia de iertare şi îndurare, rostită în detenţie. Doar că acea rugăciune ascultată de Dumnezeu, deşi pomenită în trei locuri în Vechiul Testament, nu apare nicăieri reprodusă în textele originare. Totuşi, ea apare în unele versiuni greceşti şi slavone ale Bibliei, dar e socotită apocrifă de către evrei, catolici şi protestanţi. În ortodoxia noastră, rugăciunea lui Manase se rosteşte la Pavecerniţa mare; prin urmare, poate fi des auzită în casele Domnului în aceste zile. Dincolo de problema canonică, ea este o rugăciune splendidă, de mare forţă, pe care e foarte bine să o spunem măcar o dată zilele acestea, pentru că, într-un sens profund, fiecare dintre noi este un mic Manase.

„Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, şi al seminţiei celei drepte a lor, Cel care ai făcut cerul şi pămîntul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale, Care ai încuiat adîncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel înfricoşător şi slăvit, înaintea căruia toate se tem şi tremură din pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este şi mila făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul cel preaînalt, bun, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor ce ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărît pocăinţă păcătoşilor spre mîntuire. Aşadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu ţi-au greşit ţie, ci ai pus pocăinţă mie păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decît nisipul mării. Multe sînt fărădelegile mele şi nu sînt vrednic a căuta şi a privi înălţimea cerului din pricina mulţimii nedreptăţilor mele. Strîns sînt eu cu multe cătuşe de fier, încît nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mîniat şi am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urîciuni şi am înmulţit smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta, am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mîntuindu-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!“

P.S. Teologii spun că problema acestei rugăciuni este aserţiunea păcătosului în faţa lui Dumnezeu că Avraam, Isaac şi Iacov nu I-au greşit. Dar rugăciunea prinde atît de bine şi, în plus, pare că a fost ascultată de Dumnezeu, încît socotesc că e bine să-i lăsăm pe teologi cu ale lor şi să o mai rostim o dată...