Prin prăpăstii
Amicul meu alpinist, cel despre care circulă vorba că a bătut un tren întreg, a prins imediat vorba ce-i spusesem, cum că mă simt în formă şi putem încerca să facem o tură „mai tare“. A părut foarte încîntat de idee şi nu cred că a mai înregistrat şi precizarea mea ulterioară: „tare pentru mine, nu pentru tine“. După cîteva zile, m-a informat că s-a gîndit la un traseu mai dificil prin Bucegi, pentru care să nu fie însă nevoie de coardă sau de alte artificii tehnice. Ceva cît se poate de „natural“.
Porniţi de dimineaţă din Buşteni, am lăsat în urmă Căminul Alpin, îndreptîndu-ne spre Valea Albă. Vrînd-nevrînd, mi-am adus atunci aminte că aveam o problemă cu ritmul amicului meu. Voinicu nu putea să meargă încet, ba chiar mersul lui, indiferent de pantă, aducea mai degrabă a alergare. A te ţine după el presupunea un efort incredibil, dar am făcut tot ce-am putut. Abia trecuse o oră că ajunsesem deja la primele săritori. Pentru cei obişnuiţi cu muntele, traseul nu e dificil, dar nici o simplă plimbare nu e. Mai pui o mînă-două, te mai caţeri printre bolovani... Curînd, am dat şi de zăpadă. Aceasta nu se topeşte aproape niciodată complet peste vară, valea fiind adîncă şi răcoroasă. În fine, despre Valea Albă au scris nenumăraţi excursionişti.
Am ajuns sus într-un timp record, dar mă simţeam total epuizat, nu din pricina dificultăţii traseului, ci a ritmului prea susţinut în care-l parcursesem. Ne-am aşezat amîndoi pe iarbă. „Las’ că ne revenim imediat“ – a zis Voinicu, cotrobăind prin rucsac. A scos două sticle de Coca-Cola (pe vremea aceea se vindea în sticle, PET-urile de plastic nu erau încă prea răspîndite). Băutura e astăzi detestată de toţi ecologiştii şi nerecomandată de nutriţionişti. Are, însă, o calitate pe care atunci Voinicu părea s-o ştie. Conţine sărurile necesare rehidratării. Am băut sticla dintr-o răsuflare, apoi am mîncat nişte sandviciuri şi am simţit că-mi revin puterile. „Mergem la Babele, la telecabină?“ am întrebat. Voinicu s-a uitat la mine mirat: „Păi, cum să mergem la telecabină? Ce, de-asta am venit la munte? Coborîm pe-aici, la vale.“ Şi a arătat vag cu mîna în direcţia masivului Coştila. Nu ştiam nici o potecă de coborîre pe acolo, fie ea şi nemarcată. Mai mult, unde arăta el ştiam că era chiar zona „marilor pereţi“ – cum zic alpiniştii. La întrebările mele, Voinicu răspundea monosilabic, aşa că l-am lăsat s-o ia pe unde ştia, doar eu îi „comandasem“ tura.
Am ajuns la Hornul lui Gelepeanu, o coborîre abruptă printre stînci. Gelepeanu ar fi fost, cică, un vînător care bătea munţii, despre care vorbeşte Nestor Urechia în cartea sa, Vraja Bucegilor. Hornul nu era foarte greu, dar, după ce l-am trecut, am ajuns la o porţiune de creastă (Creasta Văii Albe cred că se cheamă) care mi s-a părut de-a dreptul înspăimîntătoare. În dreapta era hăul „marilor pereţi“ – adică o prăpastie verticală ameţitoare, de sute de metri, unde e şi celebra Fisură Albastră. În stînga crestei se căsca o altă prăpastie, dar cu un început mai rotund şi înierbat. Voinicu mi-a atras atenţia să stau mai spre dreapta, unde erau mai multe stînci pe care mă puteam bizui, pentru că, în stînga, iarba era alunecoasă. Eu, însă, nici că mă puteam apropia de marginea hăurilor vîjîitoare din dreapta, chiar dacă ştiam că şi o alunecare în mai domoala prăpastie stîngă ar fi avut aceleaşi consecinţe. Colac peste pupăză, creasta îngustă pe care mergeam tiptil a început să devină tot mai abruptă şi în faţă. De reîntors în sus, nici nu putea fi vorba, dar înainte, drumul părea că se înfundă într-o a treia prăpastie. Voinicu era însă sigur pe el. Ştia că undeva spre dreapta, înainte ca panta să devină impracticabilă, urma să apară o potecă, o mică portiţă, ca o ultimă carte salvatoare a unei pasenţe pe cale să se închidă. Era Brîna Aeriană, care traversa Peretele Vulturilor. O altă provocare: o potecă lată de-o palmă, care-şi merită numele din plin.
Oboseala îmi dispăruse complet. Excursia se transformase într-o chestiune de supravieţuire. Îmi concentram toate puterile să calc unde trebuie şi să controlez senzaţia de vertij care încerca să mă ia în stăpînire. „Stîngul, dreptul, stîngul, dreptul. Lasă că trecem noi şi de porţiunea asta“ – îmi spuneam, respirînd adînc. La un moment dat, poteca se întrerupea deasupra prăpastiei, pe o lungime de vreun metru. Nu era mult, dar trebuia să sari peste acel metru, punînd piciorul pe unicul smoc de muşchi care se găsea dincolo. Dacă nu-l nimereai... Voinicu a făcut primul pasul şi am văzut cum o secundă i-a tremurat piciorul pe smoc, apoi s-a redresat. Mi-am dat seama că şi lui îi era frică. Am strîns din dinţi şi am făcut aceeaşi teribilă săritură. Mi-a tremurat şi mie glezna pe smoc. „Mai avem puţin şi ajungem la un loc de popas“ – mi-a spus.
Era un mic platou, de vreo trei metri pătraţi, unde am fi avut loc să ne aşezăm în fund. „Am fi avut“ teoretic, pentru că practic, locul era deja ocupat de trei indivizi cu un trepied pe care era plasată o cameră video. Tocmai îi filmau pe nişte băieţi care se căţărau pe pereţi. Ne-am strecurat cu grijă pe lîngă trepied, salutîndu-i, şi ne-am continuat drumul. Cînd s-au terminat prăpastiile, am pierdut poteca şi ne-am trezit coborînd printr-o adevărată junglă de tufişuri care ne-au zgîriat pe mîini şi pe picioare. Am ajuns la pădure odată cu întunericul. Atunci, Voinicu a pornit să alerge la vale, făcînd mult zgomot prin frunzişul de pe jos. „Acum de ce alergi aşa?“ l-am întrebat disperat. Mi-a răspuns ceva cum că nu e cazul să se întunece de tot şi să nu mai nimerim drumul. Era deja întuneric beznă, el însă nu se putea abţine să nu alerge. Nu mi-am permis să rămîn în urmă, deşi picioarele mele erau numai o durere.
Ajunşi în Buşteni, am luat nişte biscuiţi şi ceva de băut de la un chioşc, după care am coborît la gară. Era duminică seara, la vremea cînd se întorceau toţi excursioniştii, drept pentru care am avut parte şi de o surpriză de final: trenul era arhiplin, iar pînă la Bucureşti a trebuit să mergem în picioare.
De atunci, nu m-am mai încumetat să-l însoţesc pe Voinicu în vreo excursie pe munte.
