Referinţe academice

În ultimele decenii, am împrumutat de la occidentali un obicei revoluţionar. Acela de a scrie recomandări. Spun „revoluţionar“, întrucît scrisoarea de referinţă – cum este ea, de pildă, numită în America – reprezintă, cu adevărat, un fenomen funcţional în sistemele sociale supraaglomerate de informaţie, de tipul celor postindustriale. Cînd trebuie să iei o decizie rapidă şi bună (ca angajator sau ca instituţie de învăţămînt), în privinţa unui solicitant, recomandările unor persoane autorizate, care l-au cunoscut pe individul respectiv, devin veritabile instrumente de lucru. Din păcate, noi nu gîndim deocamdată aşa. Scrisoarea de recomandare constituie aici o favoare personală, şi nu o componentă de funcţionare a societăţii. Referinţa, în România, nu poate fi decît pozitivă (ba chiar neobişnuit de elogioasă) şi ea trebuie dată ca ajutor umanitar. (Dacă refuzi să o redactezi ori te arăţi reticent faţă de calităţile reale ale solicitantului, eşti „un rău şi un famen“, nemeritîndu-ţi locul printre oameni.) Vorbesc în profundă cunoştinţă de cauză, fiind unul dintre românii care au scris sute (poate chiar mii) de recomandări în ultimii 20 de ani. Am cedat mereu presiunilor emoţionale şi am elogiat multitudini de studenţi şi foşti studenţi de-ai mei, aflaţi în căutare de burse şi slujbe pe diverse meridiane ale globului. Nu am făcut-o întotdeauna cu meticulozitate şi conştiinciozitate occidentală – mărturisesc deschis. Ardoarea unui tînăr dornic să evadeze din România contemporană mi-a creat impresia unei mize morale mai mari decît eventuala mea „obiectivitate“ sau, mai rău, „intransigenţă“. Ca atare, i-am făcut adesea „geniali“ şi pe unii care ar fi putut fi, în cel mai bun caz, „mediocri“. Fără excepţie, i-am clasat pe toţi solicitanţii, ca valoare, între primii 5-10% din totalul studenţilor mei, aşa cum prevede regula unei recomandări excelentissime. Ei mi-au preluat mereu gestul ca pe unul firesc, dovedind, în lipsa vreunui comentariu de uimire, o naturaleţe demnă de invidiat.

Recent, un astfel de caz mi-a prilejuit palpitaţii şi confuzie. Am fost sunat, la o oră tîrzie, de o companie de baby-sitters din Anglia, pentru a oferi o recomandare prin viu grai. „Obiectul“ caracterizării era Monica S., o fostă studentă de pe la începutul anilor ’90. Sincer să fiu, eu nu mai reţin nici cum arată Monica, ce să mai spun, prin urmare, despre calităţile ei „morale“ şi „intelectuale“, evaporate în negura timpului? I-am scris o referinţă cîndva, în acele vremuri postrevoluţionare (îmi amintesc distinct doar faptul – nostim – că străinii care îi dădeau bursa ori ce va mai fi fost o trecuseră greşit în documente, parcă Molica sau Colica, în loc de Monica, şi avusese, de aici, o groază de încurcături birocratice), fata a plecat din ţară şi, ulterior, mi-a tot cerut, din diverse colţuri ale lumii, alte şi alte recomandări pe care, perseverent, i le-am trimis în perfect acord cu progresul tehnologic: la început, prin poştă; apoi, prin fax şi, mai încoace, prin e-mail. Acum, iată-mă şi în postura de a vorbi despre Monica la clasicul telefon (fix)! Mă trecuse, în dosar, la rubrica „persoane care pot da referinţe despre candidat“, iar administratora de baby-sitters anglofoni m-a sunat, pe înserat, plină de simţul răspunderii. M-a întrebat, fără ocolişuri, de cînd o cunosc pe „Ms. Morbica“. „Monica“, am corectat-o eu timid. „Scuzaţi?“ m-a luat tare doamna. „Monica, adică Mónica la dumneavoastră“ – am schimbat eu accentul, după reguli britanice. Pauză prelungită. „Stimate domn – a revenit tipa cu destulă fermitate – mie computerul îmi zice altceva: Mor-bi-ca!“ A silabisit numele, subliniind morb-ul din structura lui, cu ironie sesizabilă. „Dar poate că e vorba despre altă persoană“ – m-a ispitit şefa de baby-sitters – „poate nu o cunoaşteţi pe această Morbica, solicitanta noastră, şi aţi vrea să vă recuzaţi din postura de referent...“ Într-o fracţiune de secundă, am vizualizat-o pe Monica-pe-care-nu-o-mai-ştiu ca pe Fefeleaga, mergînd oropsită prin Trafalgar Square (cu dosarul de la baby-sitters în mînă, respins) şi cîntînd, în răstimpuri, „Maaameeeloor din luuumeaa-ntreeeagăă eeu văă daaauu uun siinguur sfaaat/ Nuu lăăăsaaaţi cooopii pee straadăă dee draaaguul unuui băăărbaaat!“ „Staţi, staţi!“ am urlat sub apăsarea demonilor imaginaţiei. „O cunosc pe Morbica. Indubitabil! Anglistă remarcabilă, între primii 5-10% din grupă. Caracter impecabil, inimă zburdalnică etc. etc. Superb calificată pentru orice funduleţ de bebeluş englez şi orice căpşunică a Marelui Albion.“ Se pare că ultimele fraze nu au fost auzite de interlocutoare – sau poate că nici nu le-am zis cu glas tare. S-a limitat să întrebe, în final, cu uşoară neîncredere: „Deci o ştiţi bine pe Morbica şi acesta e numele ei real?“ „Absolut, absolut! Morbica, negreşit!“

În viitor, mă aştept, practic, la orice. Nu m-aş mira să primesc un telefon de prin Orientul Mijlociu şi să fiu abordat în ritmuri de Halimà: „Mai, tu fost profesor la nevastă şapte al meu, Ciorbica?“ „Da, sigur, fostul profesoraş al Morbicăi sînt.“ „Ce, Murbica, mai? Ciorbica! Am găsit recumandări de la tine în lucrurile lui Ciorbica, mai. Supărare mare la mine de-aia.“ „Dar de ce, frate?“ „Eu scut tuţi dinţi la tine, mai. Vezi că făcut Stomatoloji la Iaji. Eu scut dinţi. Tuţi, mai. Pun bamba sub bat! Cum sbui tu că ai cunosgut la Ciorbica, nevasta şapte al meu, şi ea la primele 5-10% este, mai? Cînd ai cunosgut tu, mai, aşa de bine la Ciorbica? Te umbor cu mîna al meu. Ca baieţii lui Ussama te ciumbîrţesg, mai!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.