Proţapul cel de pomină
Acum, dacă tot au trecut Sfintele Paşti, să vă povestesc cum se poate pregăti un miel de Revelion. Era mai degrabă un berbecuţ de vreo 17 kilograme, cumpărat de la nişte turci din Berceni şi urma să devină vedeta acelui Revelion pe care îl programaserăm în creierii munţilor. Nu era viu şi nici blana n-o mai aveam, deşi ni se spusese că oaia cea mai bună se face la groapă, ciobăneşte, în blană. Adică: într-o groapă cu mult jar se pune oaia, avînd măruntaiele înlocuite de diverse verdeţuri, amestecuri din organele interne (ca la drob) şi mirodenii, blana jupuită fiind cusută la loc. După vreo nouă ore de stat în acel jar – peste care se mai pune pămînt şi se face iarăşi focul deasupra –, cică se dă la o parte blana carbonizată, iar dedesubt se găseşte o friptură extraordinară. Nouă ni s-a părut însă prea complicat procedeul acesta, aşa că ne-am încăpăţînat să instalăm un mai clasic proţap, deasupra unei mari gropi cu jar. Procedurile au început pe 31 decembrie, la ora 10 dimineaţa. Groapa a fost săpată repede, dar pînă să se facă jarul, a trebuit să aşteptăm vreo trei ore, timp în care am primit şi ultimele serii de invitaţii care veneau în unicul mod posibil – adică cu sania lui Gheorghe (Dumnezeu să-l ierte!), trasă de iapa Isabela. Prezentările se făceau încă din curte, ca-n celebrul scheci cu Aga-Ima, Aga-Ava, Aga-Iva, Aga-Eva, Aga-Sică, Aga-Gică.
Trebuie să mai spun că, înainte să ajungă la locul faptei, toţi invitaţii telefonaseră de prin ultimul oraş mai mare în care ajunseseră, ca să întrebe dacă mai trebuie ceva anume de mîncare sau de băut. De la un punct încolo, le răspundeam disperaţi că nici vorbă, că în cămara cea mare e mîncare pînă la genunchi (şi aşa era, la propriu). Ei, însă, insistau: „Da’ măcar un mezel fin, un kaiser, o slăninuţă, o ţuică de Bordeni, o palincă de gutui, o prăjiturică Figaro de la bunica, un tort Diplomat, ceva...“ Era o adevărată nebunie. Pasămite, lipsurile alimentare din vremea lui Ceauşescu încă ne bîntuiau pe toţi. În cele din urmă, mîncarea din cămară a ajuns, literalmente, pînă la brîu, aşa că am fi putut petrece acolo, fără griji, întreaga iarnă.
Proţapul fusese deja instalat deasupra gropii cu jar, iar cîţiva băieţi făceau cu rîndul de servici, avînd grijă să întoarcă periodic oaia, de pe o parte pe alta. Cineva anume care preparase o licoare fermecată într-un castron avea grijă ca la fiecare jumătate de oră să iasă din casă cu castronul şi o pensulă, pentru a unge oaia pe toate părţile. Afară era un ger cumplit şi băieţii tropăiau în jurul proţapului, trecîndu-şi o sticlă de ţuică din mînă în mînă.
Proţapul era lăsat tot mai jos, mai aproape de jar, dar, la un moment dat, a fost nevoie ca focul să fie reînteţit, pentru că nu mai avea destulă putere, iar oaia nu dădea semne că s-ar fi făcut. Lucrurile nu păreau să aibă absolut nici o legătură cu ceea ce se petrece la un grătar normal. Orele treceau, noaptea se apropia şi frigul devenea din ce în ce mai pătrunzător. Înăuntru era cald şi bine, invitaţii jucau diverse jocuri sau mai pregăteau cîte ceva pentru marea masă care avea să fie. Afară, băieţii aveau aerul că o sfecliseră. Mult gîndita operaţiune cu proţapul părea să eşueze. Cînd mai rămăseseră doar două ore pînă la miezul nopţii, cineva a avut curajul să zică hotărît: „Hai s-o luăm de aici, s-o tranşăm şi s-o băgăm înăuntru la cuptor, că doar n-o să petrecem întreaga noapte dintre ani afară, la foc.“ Parcă toată lumea aştepta acele vorbe…
Am înşfăcat rapid cele două capete ale ţepuşei. Am pus oaia pe o masă, i-am tăiat pulpele din faţă şi din spate şi le-am băgat la cuptor. Chiar dacă făcută în două feluri – proţap plus cuptor –, a ieşit o friptură pe cinste. După ce s-au bucurat din plin de ea, cei care stătuseră toată ziua în jurul focului au adormit buştean. Restul „carcasei“, încă nefăcută, a fost atîrnată în magazia de lemne, în ideea de a se usca şi a se transforma apoi în pastramă.
A doua zi la prînz, groapa din faţa casei încă fumega, parcă în ciuda idealiştilor cu proţapul. Peste încă o săptămînă, cînd am trecut pe-acolo, pastrama din magazia de lemne era aproape gata. Am rupt din ea cu mîna cîteva bucăţele şi ne-am lins pe degete. Ne-am zis că peste încă o săptămînă va deveni de-a dreptul extraordinară. Peste alte şapte zile, ne-am făcut drum din nou pe-acolo. Nu mică ne-a fost surpriza să descoperim că dispăruse. Cu amărăciune, ne-am reamitit vorba cum că pe la noi, nimic nu pare să fie pentru cine se pregăteşte, ci doar pentru cine se nimereşte. Iar cel ce se nimerise în magazia noastră de lemne se alesese cu o pastramă pe cinste. Şi nu era cîine, urs sau lup. Era om. Unul mai deştept ca noi.
