Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea)

Am încetat, de peste 20 de ani, să practic meseria pentru care am fost şcolit: critica de artă. Ajunsesem la concluzia că scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică nu pot adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis. E o simplă dexteritate, mai mult sau mai puţin inspirată, pendulînd între gesticulaţie amabilă, frazeologie plată şi acompaniament baroc. Înţeleg, desigur, că pictorul sau muzicianul au nevoie de ecou public, de semnalare avizată, dar, la un moment dat, am socotit că mi-am făcut datoria şi că am dreptul să mă ocup de propriile proiecte, atîtea cîte sînt. Datorez, însă, enorm contactului cu atelierele artiştilor plastici şi cu artiştii înşişi. Formaţia şi biografia mea sînt de negîndit fără acest contact, în care am avut mai mult de primit decît de dat.

Din cînd în cînd, totuşi, provocat de împrejurări inevitabile, de inerţii sociale sau de vechi prietenii, intru în cîte o expoziţie, oarecum stingherit de distanţa care s-a aşezat, între timp, între mine şi meseria tinereţilor mele. Evit, însă, dacă se poate, să recidivez: să scriu, să comentez, să redevin „cronicar“. De data asta, ca şi – acum vreo lună – în cazul lui Vladimir Şetran, m-am lăsat ispitit. Am văzut, în sălile Palatului Mogoşoaia, o sumedenie de lucrări adunate laolaltă de Florin Ciubotaru. Ne ştim de aproape 40 de ani. Şi am fost surprins să constat ce experienţă întremătoare pot provoca bătrîneţile noastre reunite... Avem aceleaşi întrebări, aceleaşi oboseli, dar şi aceeaşi formă de încăpăţînare, aceeaşi foame de expresie, acelaşi delir al comunicării.

În textul său de catalog, Florin Ciubotaru reformulează, fără să ştie, propriile mele perplexităţi şi îmi justifică decizia de a abandona profesiunea de critic de artă. Ne întîlnim în aceeaşi melancolie, în acelaşi „portret de generaţie“: bîntuiţi de „blocaje vechi“, de „un trecut care te ajunge din urmă“, sub numele de „forţa împrejurărilor“, de tema zădărniciei, a amăgirilor de tot soiul şi a umorului („Dacă rîzi cu lacrimi, nu mai ai lacrimi pentru plîns.“). Dar nu ne putem abţine să tot încercăm, „să învîrtim comutatorul“, să cedăm cîte unei „subite însufleţiri“. Nu mai suportăm coreografia vernisajelor, manevrele lor festive, clişeele amabile (cu „felicitări ca la nunţi şi botezuri“). Vrem să regăsim libertatea respiraţiei autentice, bucuria de a crea, confortul incomod al creativităţii.

Am citit selecţia de lucrări, oferită, la Mogoşoaia, de Florin Ciubotaru, ca pe un rezumat al vremurilor pe care le-am trăit şi ca pe o tatonare a unui viitor posibil: experimente la limita dintre informal şi geometric, dintre abundenţa realului şi asceza ideii, dintre aprofundare şi invenţie. Atmosfera generală e tonică, dar fără exces de „stabilitate“. O anumită nelinişte a multiplului, în care savoarea detaliului riscă să ducă la explozie, cînd nu se adună sub coerenţa unor forme compacte, liniştitoare, dă ansamblului aspectul unei sărbători „periculoase“. Dar iată-mă recăzut în vacuitatea cronicii plastice...

Noutatea radicală a expoziţiei constă într-o tehnică a expunerii care refuză solemnitatea inevitabil decorativă a aşezării lucrărilor pe perete, de-a lungul unei monotone simeze. Ceea ce vedem sînt aglutinări de imagini montate, în mijlocul sălilor, pe stative variabile. Sînt obiecte tridimensionale cărora trebuie să le dai ocol, „instalaţii“ imprevizibile, eliberate de orice pompă muzeală. Picturalitatea e constrînsă la volumetrie, statica lineară a discursului e înlocuită prin improvizaţie dinamică.

Constantin Noica pretindea că apogeul creativităţii coincide cu vîrstele tîrzii. Nu l-am crezut. Dar Florin Ciubotaru îl confirmă: e mai viu şi mai proaspăt ca niciodată. Am plecat de la expoziţia lui cu un reconfortant sentiment de securitate interioară şi curaj. E păcat – dar asta e altă problemă – că asemenea spectacole se petrec undeva în afara oraşului. Parcul aşezămîntului brâncovenesc e superb (stricat, totuşi, de construcţiile nesimţite de peste lac), dar accesul public în incinta lui e limitat, sporadic, accidental. Imaginile sînt condamnate, astfel, la o singurătate pe care nu o merită.