Dimensiunea nostalgică a delaţiunii

Îmi amintesc, ca prin ceaţă, fizionomiile colegilor din şcoala primară. Nu însă şi pe cea a Ionuţei, comandanta noastră de detaşament. Cu privire ageră, buze subţiri, strînse parcă într-o grimasă a efortului permanent, şi o expresie a îndîrjirii neostoite, faţa bătăioasei pioniere avea în ea, cu siguranţă, ceva inubliabil. În plus, Ionuţa era şi vecină de scară cu mine, iar mamele noastre ajunseseră, în timp, destul de apropiate – ceea ce, volens-nolens, dusese la o frecvenţă mai mare a prezenţei imaginii bravei comandante pe retina ochilor mei, decît în cazul oricărui alt coleg. Nu mă fascinau performanţele şcolare şi sociale ale vecinei mele şi, cu atît mai puţin, aspectul ei fizic crispat (oricum, pe atunci, standardele mele în materie de frumuseţe feminină porneau de la Marilyn Monroe în sus). Relaţia dintre noi rămînea, astfel, una sobră, chiar uşor încordată. Într-o bună zi, totuşi, Ionuţa a ieşit din reprezentarea cenuşie de „fată“ – sub incidenţa căreia o percepeam la vîrsta respectivă –, devenind extrem de importantă în viaţa mea, „importantă“ mai curînd într-un sens malefic. Eram în clasa a II-a şi, pe neaşteptate, am fost lovit de o tragedie incomensurabilă. Am luat primul 2 din viaţa mea. Situaţia avea în ea ceva aberant. Făceam franceză cu o femeie admirabilă, teribil de apreciată de copii şi, în plus, mă remarcasem la obiectul menţionat (şi dintr-o motivaţie colaterală: maică-mea era ea însăşi „profă“ de franceză şi beneficiam de un ajutor suplimentar considerabil). De aceea, doiul în chestiune a devenit, cu adevărat, o tragedie extrem de severă.

„Doamna de franceză“ obişnuia să sancţioneze lipsa temei de acasă din caiet cu această notă – scrisă cu roşu ţipător şi ameninţător, chiar în spaţiul alb al foii unde ar fi trebuit să apară buclucaşele „exerciţii“. (Semnificativ de precizat însă: doiul nu se mai regăsea ulterior şi în catalog!) Lucrul li se întîmpla frecvent codaşilor clasei, pe care noi – cei „buni“ – îi priveam cu o aroganţă înfricoşătoare. Ei bine, după principiul vaselor comunicante, năpasta a căzut şi peste mine. Uitasem cu desăvîrşire de tema la franceză şi, la verificarea de rutină, profesoara, deşi cu vizibil regret, a fost obligată să aplice legea, scriindu-mi un 2 (doi) terifiant în caiet, în rumoarea de surpriză a clasei şi sub broboanele de sudoare rece care mi se preligeau, apocaliptic, de la frunte în jos. M-am simţit vlăguit toată ziua, dar, în final, am luat o decizie cît se poate de matură: aceea de a nu sufla o vorbă despre incident alor mei. Zis şi făcut. Trece o vreme de la eveniment, mai încordată la început, apoi din ce în ce mai destinsă, cînd, la o ieşire obişnuită cu maică-mea în oraş, ne ciocnim, pe scară, de Ionuţa. I-am văzut privirea sfredelitoare şi am simţit, deodată, că se năruie lumea pe mine: „Tanti Livia – a spus ea cu avînt pionieresc – v-a zis Codrin că a luat 2 la franceză?“

Urmarea „faptică“ a denunţului este mai puţin importantă şi, ca să fiu sincer, nu-mi face nici o plăcere să o retrăiesc. Mai interesantă devine, de departe, urmarea aşa-zis „psihologică“ a episodului respectiv. Ionuţa a ajuns, peste noapte, în ochii alor mei şi, se pare, şi ai părinţilor ei, „fetiţa bună şi sîrguincioasă“, care povesteşte tot, iar Codrin – „băiatul rău şi ascuns“, comparabil, încă de la acea vîrstă crudă, cu pletoşii mustăcioşi şi soioşi, aciuaţi, cu chitările lor zdrăngănitoare, pe la colţurile blocurilor de cartier. Eu însumi îmi indusesem imaginea culturală că Ionuţa ar fi fost „fata moşului cea cuminte şi harnică“, iar eu „fata babei cea leneşă şi rea“ (cu toate că, la rigoare, maică-mea nu s-ar fi simţit, probabil, onorată de un astfel de paralelism literar!) Oricum, viteaza comandantă de detaşament şi-a asumat noua postură cu o voluptate sumbră, care reuşise să mă paralizeze, pur şi simplu, pe parcursul orelor de şcoală. Mă simţeam supravegheat permanent – precum, avant la lettre, într-un Big Brother postmodern – şi nu mai făceam o mişcare fără să cîntăresc, obsesional, consecinţele. Îmi răsunau în urechi, cu un ecou horror, ţipetele isterice ale Ionuţei: „Tanti Livia, azi Codrin s-a urcat pe garaj cu alţi băieţi!“, „Tanti Livia, Codrin şi-a aruncat tartina la coş!“ etc. etc.

Apoi, ceva neaşteptat s-a întîmplat. Furată de plăcerea puterii pe care o obţinuse atît de uşor (putere exercitată asupra mea, dar şi asupra alor mei şi alor ei deopotrivă), Ionuţa a început să facă literatură. Nu degeaba se spune că puterea absolută corupe în mod absolut. Tînăra mea vecină de scară ilustra cu deplinătate acest principiu. Atragerea atenţiei celorlalţi, prin descrierea unei realităţi nespectaculoase, nu mai satisfăcea nevoia de senzaţional a Ionuţei, care mă transformase, în consecinţă, treptat, într-un personaj de thriller american. Codrin ajunsese „să se bată cu elevii de-a XII-a“ (cu zece ani mai mari decît el!), „să fie fugărit de poliţişti prin curtea şcolii, ca Pistruiatu’“, „să sară de la etajul doi al liceului“, „să joace cărţi pe bani“ şi „să fumeze la veceu“. Poveştile Ionuţei îşi pierdură astfel complet credibilitatea, stîrnind amuzamentul părinţilor mei şi jena alor ei. Din cînd în cînd, primea mîngîieri consolatoare pe cap, aidoma sărmanilor cretinoizi. Există, fără îndoială, în noi morbul manipulării celuilalt, chiar cu preţul mistificării adevărului. Au trecut decenii de-atunci şi i-am pierdut urma fruntaşei pioniere Ionuţa. Cît nu mi-aş dori, însă, astăzi să mă mai toarne părinţilor, fie şi din cînd în cînd, fie şi pentru lucruri benigne! Din nefericire, nu mai are cui.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.