Undeva în Europa
Sala era plină ochi. Părinţi, profesori, copii – îl aşteptau pe primar. Atmosfera era tensionată rău. A intrat primarul. Nu a vrut să stea la prezidiu, a luat un microfon şi a rămas în picioare, între rînduri. A început să spună cît de mult va susţine învăţămîntul şi educaţia copiilor din comunitate. L-a întrerupt directorul şcolii. I-a citit o adresă, prin care primarul solicita ministrului trecerea clădirii şcolii în administrarea Consiliului local. Primarul se jura că nu va schimba niciodată destinaţia clădirii, că vrea doar să adauge o trupă de teatru profesionist, care să organizeze tot soiul de spectacole, în folosul mai larg al comunităţii.
„Nici vorbă, ne vrem şcoala înapoi, acolo trebuie să fie numai şi numai şcoală de muzică.“ În plus, noua clădire (de fapt, asta e dandanaua, clădirea este modernă, curată, are toate dotările şi o sală de spectacole adevărată) ar fi fost construită cu bani europeni şi nu ar fi fost voie să i se schimbe destinaţia, pe veci. „Dar e păcat să nu facem mai mult acolo, cel care va conduce nou-înfiinţata Casă a Artelor este un binecunoscut regizor profesionist“ – mai adaugă primarul. „Nu putem să facem învăţămînt de calitate printre decoruri şi repetiţii de teatru“ – continuă să tune directorul.
În acel moment, microfonul este preluat de o doamnă înaltă, brunetă, tunsă scurt. „Dragi colegi, părinţi şi copii. Eu sînt convinsă că domnul primar doreşte binele învăţămîntului muzical. A fost prost informat. Este un tip extrem de bine educat. A studiat şi el pianul, în tinereţe. Părinţii lui sînt nişte oameni minunaţi, culţi, dedicaţi educaţiei solide a nepoţilor. Copiii domnului primar sînt superbi, cuminţi, inteligenţi. Domnul primar nu ştie că s-au băgat decoruri în sălile noastre de studiu, că pe culoare umblă tot soiul de piţipoance în costume sumare, că zgomotul repetiţiilor de teatru deranjează orele noastre de studiu. Am încredere că, în momentul în care va afla adevărul, va fi de partea noastră.“ Au urmat trei-patru secunde de linişte. Sala nu înţelegea ce a apucat-o pe doamna profesoară să îi laude pe primar şi pe familia lui. A vorbit, apoi, primarul. „Dumneavoastră sînteţi profesoara de pian a copiilor mei...“ S-a dus, i-a sărutat mîna, apoi, cu o voce strînsă în lacrimi (reale sau de tip „Dragă Stolo“, habar n-am), a zis: „De ce nu mi-aţi spus? DE CE NU MI-AŢI SPUS??? De ce nu mi-aţi spus ce se petrece acolo?“ Apoi, pauză de risipire a emoţiilor. În fine, rezoluţia: „E clar: trebuie să ne întîlnim cît de curînd, conducerea şcolii cu direcţia de învăţămînt de la noi, din Primărie, să vedem cum vă putem ajuta pe viitor.“
„Vrem să daţi jos bannerul cu Casa Artelor şi să puneţi firma şcolii la locul ei!“ continuă să scandeze părinţii şi profesorii. Liderul sindical anunţă că, în aceeaşi zi, la prînz, ministrul ar fi refuzat cererea primarului. Acesta anunţă că, oricum, pentru proiecte culturale mai ample, a pregătit în buget renovarea şi modernizarea unui vechi cinematograf de cartier. „Daţi jos bannerul, sau nu?“ insistă partea adversă. Se ridică din nou doamna profesoară. „Dacă decideţi îndepărtarea firmei cu Casa Artelor, veţi căpăta o invitaţie la concertul copiilor. Dacă nu, vor veni numai părinţii dumneavoastră.“ „Promit că voi fi la concert, doamnă“ – declară cu voce joasă şi (tot) plină de emoţie, primarul. Lumea pleacă spre case, mulţumită. Doamna regizor va avea o Casă a Artelor după ce se va termina renovarea vechiului cinematograf. În actuala clădire va rămîne doar şcoala de muzică.
Carevasăzică: s-au luptat – pentru o clădire – o şcoală de muzică şi o trupă de teatru. Interesant. Conflictul a strîns oamenii la un loc, a generat pasiuni incredibile. Asta e bine. Oamenii interesaţi de miză au provocat negocierea cu primarul. El a acceptat. Asta e chiar normal. Avea de-a face cu electoratul propriu. Ministerul a luat repede o decizie. Uşor surprinzător, nu? Totul pare a se fi încheiat cu păstrarea şcolii în clădirea nouă şi cu promisiunea unui alt centru cultural, în viitor. Excelent. În plus, părţile au promis că vor sta de vorbă şi pe viitor, înspre binele comunităţii. S-a întîmplat la mine în sector, într-o ţară care, iată, nu este deloc altfel. E normală.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
