Ce trebuie să facă un şef de partid din România?
În ianuarie 2012, Adrian Năstase era condamnat, în aşa-numitul dosar „Trofeul Calităţii“, la doi ani cu executare. „Trofeul Calităţii“ a fost un fel de concurs organizat de către Inspectoratul de Stat pentru Construcţii, pe vremea cînd Năstase conducea Guvernul. De fapt, a funcţionat ca o schemă de finanţare a campaniei electorale prezidenţiale. Sute de firme de construcţii, dar şi instituţii, oficii judeţene şi întreprinderi de stat au fost obligate să achite o taxă de participare, care nu era mică. Schema este deja discutabilă: nu pare tocmai cuşer ca o instituţie de care depinzi să îţi ceară să plăteşti pentru un concurs organizat de instituţia însăşi. Cît despre instituţii şi întreprinderi de stat, schema era clasică: şeful dă ordin de sus, noi sponsorizăm. Judecătorii remarcă, în justificarea sentinţei, că pînă şi Avicola Buzău a trebuit să participe la concursul „Trofeul Calităţii în Construcţii“. Pe lîngă asta însă, procurorii DNA au demonstrat că banii, în loc să fie încasaţi de Inspectorat, au fost încasaţi de o firmă care, apoi, a tipărit afişele de campanie şi alte materiale pentru Adrian Năstase.
Motivarea sentinţei date de completul de trei judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este un exemplu de argumentare, şi logică, şi curajoasă. Curtea conchide:
„Campania electorală a inculpatului Năstase a fost finanţată ilegal, în majoritate cu fonduri ce trebuiau să constituie venituri ale unei instituţii publice şi care au depăşit de aproape patru ori veniturile declarate oficial; această finanţare ilegală s-a realizat în urma unei activităţi infracţionale săvîrşite de inculpaţi care, cel puţin în parte, se aflau în sfera de influenţă a inculpatului Năstase.“ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Sentinţa penală nr. 176, Dosar nr. 514/1/2009)
Această sentinţă este o premieră pentru că inculpatul este un fost prim-ministru – dar nu aş numi aceasta cea mai importantă premieră. Inculpatul era, la vremea săvîrşirii faptei, şi şef al unui partid (de guvernămînt chiar). În această calitate, el a organizat o schemă ilegală de finanţare electorală. De fapt, şocul politic produs de sentinţă se explică şi prin acest fapt: primul politician trimis la puşcărie pentru nereguli de finanţare electorală.
Cu toţii ştim că partidele cheltuie mai mult în campanie decît limita legală, cu toţii ştim despre pomenile electorale din ce în ce mai scumpe. În „Trofeul Calităţii“, procurorii DNA au demonstrat cap-coadă cum funcţionează o asemenea schemă: abuz de putere, folosirea unor firme paralele contabilităţii oficiale a partidului, pentru a ocoli limitele legale de cheltuieli, firme care prestează servicii neînregistrate de fapt. Dacă toate partidele practică aşa ceva – precedentul Năstase – înseamnă că toţi politicienii de vîrf ai partidelor româneşti pot intra la puşcărie dacă vor continua asemenea scheme? Cred că răspunsul se poate găsi în motivarea sentinţei.
În apărarea sa, Adrian Năstase a afirmat că el nu avea cunoştinţă de schema de finanţare şi că a avut contact direct cu puţini dintre cei implicaţi. Unul dintre cei trei judecători a acceptat acest argument şi a făcut opinie separată, dar ceilalţi doi, care au dat majoritatea, l-au respins (de remarcat şi că, la recursul final, completul de cinci judecătoare de la ICCJ a menţinut în unanimitate verdictul, ceea ce a dus, în final, la încarcerarea lui Adrian Năstase). Curtea respinge argumentul apărării, spunînd că „o afacere de o asemenea amploare nu poate fi cu totul autonomă, lipsită de orice conexiune cu principalul său beneficiar. (...) Este de neconceput ca mai multe persoane să acţioneze concertat în beneficiul alteia, cu care nu se află în relaţii apropiate, intime sau de prietenie, fără ştirea acesteia, persoană care, prin ipoteză nu doar că nu a determinat conduita celorlalţi, dar nici nu va afla vreodată despre «binele» care i s-a făcut cu forţa. Această ipoteză este cu atît mai puţin plauzibilă, în condiţiile în care toate persoanele implicate ştiu că acţionează ilegal, săvîrşind mai multe infracţiuni pentru a-şi duce planul la îndeplinire, fără a fi beneficiarii exclusivi sau măcar majoritari ai acestora. (...) În acelaşi timp, dincolo de efectele imediate în plan personal, inculpaţii au avut şi reprezentarea perspectivei în care inculpatul Năstase avea să ocupe cea mai înaltă funcţie în stat (ca urmare a cîştigării alegerilor prezidenţiale) şi, prin aceasta, a avantajelor pe care urmau să le aibă, urmare a conivenţei lor infracţionale din anul electoral 2004. Însă, pentru ca aceasta să se petreacă, inculpatul Năstase trebuia, ca ipoteză, să ştie despre acţiunile comise de ceilalţi inculpaţi în beneficiul său, iar acest lucru trebuia să se întîmple chiar în perioada în care evenimentele s-au desfăşurat, iar nu post-factum, cînd nu se mai putea face o dovadă a devotamentului lor.“
Judecătorii resping, deci, apărarea de tip „nu ştiu, n-am auzit“, argumentînd că nimeni nu se apucă să strîngă cîteva milioane de euro pentru altcineva, fără ca acel altcineva să ştie, şi fără a aştepta ceva în schimb, după alegeri. După o asemenea sentinţă, e de înţeles panica stîrnită printre politicieni.
Textul de mai sus apare în volumul meu de anul trecut, Eu votez DNA!, pe care îl consider bun de revăzut acum – că Adrian Năstase a scăpat din închisoare, devenind un fel de victimă naţională. Îmi menţin părerea că sentinţa respectivă a dat frisoane clasei politice din România. Acum, întrebarea este dacă această sentinţă va rămîne o excepţie sau va schimba ceva din cum funcţionează sistemul.
Eliberarea condiţionată a lui Năstase a fost tratată de presă de parcă sentinţa definitivă la intrarea în închisoare ar fi devenit acum mai puţin definitivă, de parcă nevinovăţia a fost acum restabilită. În emoţia creată, ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, în vizită pe un şantier, alături de jurnalişti, a filozofat profund: „A închide un prim-ministru pentru o chestiune, pe care mulţi politicieni o fac, e o mare greşeală.“ Ziariştii au făcut ochii mari şi l-au întrebat pe ministru care era anume chestiunea făcută de Năstase şi pe care mulţi politicieni o fac. „A găsit soluţii pentru a finanţa campanii electorale“ – a răspuns Fenechiu.
De remarcat că Fenechiu nu neagă natura ilegală a soluţiei găsite de Năstase. Greşeala a fost să-l închidem pentru asta. Comentariile stîrnite de vorbele lui Fenechiu au reconfirmat practic ceea ce spune el: Năstase şi-a făcut treaba. Era treaba lui de şef de partid să se descurce, „să găsească soluţii“. Aflăm, nici mai mult, nici mai puţin, că a fi şef de partid în România presupune de la sine un fel de job description ilegal.
Şi aici stă misterul alegerilor interne din PDL. De la început, presa şi observatorii au tratat-o pe Monica Macovei nu ca pe un candidat, ci ca pe o curiozitate. Macovei avea respectul bazei partidului, avea prestigiu internaţional şi o puternică susţinere de la publicul neafiliat partidului, dar pro-Băsescu, mai ales din mediul online. Cu toate astea, i s-a creionat imediat o imagine pe care cel mai bine a sintetizat-o, dintre toţi, Marian Vanghelie: „n-are nici o legătură cu ce se întîmplă în lumea reală“ şi „e un pic extraterestră“. Mai mulţi dintre susţinătorii lui Macovei au scris, după Convenţie, că simpatia de care s-au bucurat în PDL a fost, în mod evident, mai multă decît voturile primite. Sever Voinescu scrie în EVZ: „Acum, pe culoarele Convenţiei, şi eu, şi prietenii Macovei, Papahagi, Baconschi, Preda, Ionuţ Popescu ne-am întîlnit cu zeci de oameni care ne-au sărit în faţă, s-au fotografiat cu noi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au spus că ne vor vota. Am primit, la final, un număr foarte mic de voturi. Ipocrizia naţională adusă în partid. Şi eu şi ceilalţi reformişti am fost iritaţi. La finalul zilei, chiar i-am repezit pe cei cîţiva simpatizanţi care se apropie de noi să ne spună că, evident, ne-au votat. Nu-i credem.“
Adrian Papahagi a fost chiar mai dur pe pagina sa de Facebook: „Noi, reformiştii, am luat doar 209 voturi din 4600, striviţi între două blocuri disciplinate şi încolonate. Altminteri, dedublare totală. Sute de delegaţi m-au lăudat pentru discurs, mi-au prevestit un mare viitor politic şi mi-au spus că partidul are nevoie de noi... dar nu ne-au votat.“
Amuzantă şi bizară situaţie: aceşti oameni sînt simpatizanţi, dar par de nealeas. De ce? Cred că explicaţia e simplă. Să ne gîndim cine a votat. Nu oamenii care au primit-o astă-vară pe Monica Macovei în Piaţă, strigînd spontan: „Macovei, scapă-ne de ei!“ De fapt, au votat parte din „ei“. Reţeaua de partid. Încerc să mă pun în pielea unui delegat la congres. Omul ştie cum funcţionează finanţarea unui partid. Ştie că „parandărătul“ susţine maşinăria. Pur şi simplu, Macovei nu e din filmul acesta, nu şi-o poate imagina ţinînd contabilitatea parandărătului. E o extraterestră faţă de lumea asta – cum zice Vanghelie. Iar acesta este singurul partid care măcar a încercat o infuzie de oameni cu principii, peste maşinăria de partid. Grefa a eşuat, celelalte partide nici măcar nu au încercat.
Eşecul Monicăi Macovei este, pînă la urmă, legat de ce lasă în urmă cazul Năstase. Fostul şef al PSD s-a descurcat, a făcut ceea ce activul se aştepta ca el să facă. Cazul „Trofeul Calităţii“ a plecat însă disjuns dintr-un alt dosar, cel cu mătuşa Tamara. Care, la rîndul său, a plecat de la o sesizare penală privind suspiciunea că Năstase luase şpagă o casă. Năstase întîi a găsit soluţii pentru el şi familia sa – a numit pe cineva şef la Inspectoratul de Construcţii şi a primit casa construită, la schimb. Cînd a venit vorba să producă bani pentru campania electorală, a folosit aceleaşi persoane. Problema e că ancheta contra lui Năstase nu a avut la bază o intenţie vădită de a controla comprehensiv sistemul de finanţare al partidelor politice din România. Nimeni nu şi-a propus asta. Pur şi simplu, în cazul Năstase, nişte procurori curajoşi şi nişte judecători la fel l-au condamnat într-un dosar pornit ca unul privitor la averea personală – Năstase a fost atît de hrăpăreţ, dar şi stupid, încît să amestece lucrurile: mulgea aceeaşi maşinărie şi pentru averea personală, şi pentru partid. Amestecul i-a fost fatal.
Există, însă, o soluţie sistematică pentru problema job description-ului ilegal pe care partidele noastre îl creionează pentru lider? Sînt mai degrabă pesimist. Avem legi privind finanţarea, care se referă atît la plafonarea sumelor, cît şi la transparenţă. Problema e că legea nu se aplică, sistemul de control – Autoritatea Electorală Permanentă, Curtea de Conturi – este defectuos. Pot face procurorii asta? Mă îndoiesc. Ar fi fost frumos să poată, dar a trata un întreg sistem politic doar cu pilula penală nu e sustenabil. Procurorii sînt oricum diabolizaţi şi acuzaţi că fac politică. Abia au reuşit condamnarea lui Năstase pentru finanţare ilegală, într-un dosar desprins din altul. Cum ar fi să anunţe DNA că ia la verificat toate partidele din România (presupunînd că are capacitatea fizică de a lăsa deoparte dosarele curente – pe care nu o are, iar Victor Ponta tocmai a pus gînd rău instituţiei şi vrea să-i ia din atribuţii).
Soluţia de sistem ar fi una atît de exotică, încît nu are şanse să fie aplicată: finanţarea mult mai consistentă a partidelor de la buget. Astfel, Macovei nu ar mai trebui „să se descurce“ şi ar putea deveni eligibilă în ochii celor dintr-un partid mare. Dar, serios, cîţi dintre dumneavoastră aţi accepta măcar deschiderea unei discuţii despre creşterea semnificativă a sumelor primite de partide la buget?
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
