Inamicii din Noul Val
- eşantioane din pachetul cu carne de cal -
Luatul la rînd – la tocat – e, prin părţile noastre, o sublimă îndeletnicire de timp liber. Aşa cum alţii, prin alte colţuri ale lumii, mestecă frunze aducătoare de calm şi de seninătate, dau cu zarurile la table sau sfidează eternitatea trecînd, cu degetul mare, de la o mărgică la alta, la noi se ia ceva la tocat – oameni, grupuri, populaţii, naţiuni, cam tot ce mişcă. Sfidăm şi noi eternitatea, în felul nostru, desfiinţînd, cu metodă, cam tot ce intră în colimator. Tot ce trece pe uliţă, pe stradă, pe bulevard, pe scena istoriei. Acum a venit rîndul regizorilor, al scenariştilor şi al actorilor din filmele care iau premii pe la festivaluri. Ăştia din Noul Val, cum ar veni.
La început, cu ani în urmă, unii se plîngeau că filmele româneşti ale tinerilor regizori de la vremea aia lăsau publicul nostru mai degrabă indiferent. A trecut timpul, s-au luat vagoane de premii – printre care şi cele mai importante trofee ale festivalurilor europene –, dar situaţia s-a schimbat. Regizorii Noului Val nu ne mai sînt indiferenţi. Au avut ghinionul de a ţine morţiş să intre şi în atenţia exigentului public românesc. Aşa că, mişcîndu-se un pic, fîţîindu-se ei pe scena istoriei, au ajuns, inevitabil, la rînd. La tocat. Şi de unde pînă mai ieri ne erau aproape indiferenţi, acum îi urîm.
În primul rînd, pentru că ne fac imagine proastă în Europa şi în lume. Bine, zic unii, dar au luat nişte premii importante. Cum să faci imagine proastă cînd iei marile premii la Cannes şi la Berlin? Asta e de rău? Da, se răspunde, pentru că ei au ieşit bine la juriile alea ale lor, de excentrici şi de homosexuali, iar noi – prost. După cum se vede în filmele astea, România e o ţară mai urîtă decît un cartier sărac. Iar prin cartierul ăsta răpciugos trec nişte unii care vorbesc ca dracu’ de porcos, plus că mai mult de jumătate din ce vorbesc, nici nu se-nţelege. Una dintre zicerile cele mai vehiculate la ora asta e cea care etichetează nemilos tot fenomenul: „Vine unu’ ponosit, care juma’ de oră a stat sprijinit de un stîlp şi s-a uitat la ceas, intră în casă şi mănîncă o ciorbă, altă juma’ de oră, după care... gata filmul. Şi aşa sînt toate. Mă laşi?!“
În al doilea rînd, au dezvoltat nişte stategii perverse, să cîştige peste tot: „S-au prins că juriile astea din Occident sînt adunate din unii care s-au plictisit de toate tîmpeniile de la ei de-acasă. I-au studiat bine p-ăia, şi i-au făcut urgent. Au nişte scheme clare de cîştigat festivaluri. Ştiu cine e prin jurii, ştiu ce se cere, şi aia fac. Festivalurile astea nu mai sînt ce erau pe vremuri. Acolo vedeai un Fellini, un Alain Delon... Acum nu mai vezi nimic. Nu că n-ar fi. Dar asta e moda. Să dai premii la toţi rătăciţii din Europa de Est sau de prin Orient. Au zis că, hai, acum e vremea lor, să fim şi noi un pic diplomaţi şi corecţi politic, să le dăm şi ălora care au stat în beznă atîta vreme. Şi cu cît e mai idiot ce-aduc ăia, cu atît e mai dat pe spate juriul cu pricina. Oau, mizeria din spitalele româneşti! Cool! Tare! Oau, gagici care avortau pe vremea lu’ Ceauşescu! Suuuper! Oau, unu’ care soarbe o ciorbă! Meserie! Oau, puştani la bulău, în România! Bestial! Oau, măicuţe ortodoxe lesbiene! Yummy! Un deliciu, o delicatesă pentru juriile alea evreieşti! Ia pune-l pe Puiu ăla, sau cum îi cheamă p-ăştia, să facă un film ca lumea, cum se face filmu’. Ia să vezi cum îşi prinde degeţelele alea, că habar n-are. Nu ştie.“
Nu zice nimeni că ar trebui să ne prosternăm la soclul grupului statuar al Noului Val. E vorba de nişte produse artistice. Pot să ne placă, sau nu. Poţi să le apreciezi pe unele dintre ele şi să „le iei în braţe“, cu argumente mai multe sau mai puţine. La fel de bine cum poţi să le respingi – obosindu-te să motivezi – sau făcînd-o pur şi simplu. Dar lucrul ăsta nu se face „în general“. Nu toate filmele astea încap în aceeaşi oală. A le judeca pe toate cu aceeaşi măsură e ca şi cînd ai accepta să fii judecat şi tu, de către alţii, punîndu-te în oala generală. „Aaa, păi asta nu ne place! E nedrept. Generalizarea e un păcat grav. Trebuie să mă ştii, dacă vrei să mă judeci.“ Aşa şi cu filmele astea. Ar trebui văzute un pic, înainte de a fi împuşcate.
Dar nici măcar aici nu e problema. Plăcutul sau neplăcutul ar putea rezolva rapid problema. Dar nu asta e hiba. Nici măcar în împărţirea pe tabere, în susţinători şi detractori, cu toate nuanţele de rigoare ale fiecăreia dintre tabere. Susţinători dedicaţi total, negaţionişti fundamentalişti a tot ce a existat înaintea Valului, fani înrăiţi ai acestor estetici. (Deşi, dacă aş avea curajul să mizez pe existenţa unor asemenea vietăţi, aş fi în stare să jur că sînt mai puţine decît zimbrii care umblă în libertate prin pădurile patriei.) Sau, trecînd de celalată parte a baricadei – la detractorii care desfiinţează tot, fără să fi văzut mai nimic, ori ducîndu-se în sala de cinema gata programaţi să nu le placă. Cum spuneam, nici măcar aici nu e problema. E normal.
Ceea ce e special, interesant clinic şi extrem de provocator e cînd devine vizibilă ura ascunsă faţă de ideea de succes. Un succes crunt, obţinut la o instanţă exterioară proverbialei noastre exigenţe, legendarei noastre priceperi, istoricei noastre competenţe culturale. Iar atunci cînd tu – cetăţean cu cărţi citite şi filme mari văzute – te simţi, cumva, ocolit de la jurizarea unei valori, nimic nu-ţi mai stă în cale. Nici nu contează felul, categoria valorii. Zîmbeşti interior, făcîndu-te că nici nu te vezi, dar ştiind că vine ea, valoarea asta, la rînd, acasă, la tocat.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
