Cetăţeanul european. Cu drepturi

De cîtva timp, pe mai toate posturile TV putem vedea cîteva spoturi cu variaţiuni pe tema „sînt cetăţean european şi am drepturi“. Un astfel de cetăţean este pus în situaţii concrete de viaţă – şi-a cumpărat un laptop şi nu-i merge, vrea să returneze un produs cumpărat online, s-a dus în vacanţă, şi camera de hotel nu are aer condiţionat, aşa cum scria în ofertă. Şi – confruntat cu refuzul sau învîrteala unor „prestatori de servicii“ – spune răspicat şi sigur pe sine: „Ştii cine sînt eu? Sînt cetăţean european şi am drepturi.“ Nu putem şti dacă autorii spotului au avut în minte formula despre România ca „ţara lui ştii cine sînt eu“, dar, una peste alta, campania e utilă. Cetăţeanul român-european află că UE i-a reglementat nişte drepturi: poate restitui marfa cumpărată, poate cere reparaţii sau despăgubiri etc.

Campania e făcută în stilul cam pisălog şi insistent indus de Comisia Europeană şi ai săi funcţionari: de ani întregi, a plouat în Europa cu broşurele, spoturi şi tot felul de materiale informative destinate „cetăţeanului european“. S-au bucurat de atenţie mai ales chestiunile de viaţă cotidiană şi cele care ţin de statutul de consumator. Cu siguranţă, a contat nu doar atenţia acordată de Comisie acestui statut (pentru care a elaborat tone de documente şi reglementări), dar şi faptul că asemenea lucruri sînt mai uşor de comunicat decît, de pildă, Tratatul de la Lisabona. Şi totuşi, cetăţeanul european, deşi află ce drepturi are de-a lungul şi de-a latul Uniunii cînd i se strică laptopul sau cînd – poftim! – găseşte carne de cal într-un pachet de scobitori, pare de la o vreme cam oropsit. Îi sînt reglementate şi alte drepturi, unele dintre ele înzestrate chiar cu statutul de „piloni ai construcţiei europene“ (precum dreptul de a munci şi de a se stabili oriunde în UE). Dar nu-l ajută cu nimic. Vremurile cînd se vorbea despre „o Europă a cetăţenilor“ s-au dus: toată acea retorică voit încrezătoare şi un pic lozincardă a rămas acolo, în „materialele informative“, elaborate de Comisie, şi în discursurile politicienilor. Şi nu doar criza economică e de vină, chiar dacă aventurile austerităţii continuă pe îmbătrînitul nostru continent. Bunăoară, cetăţenii ciprioţi-europeni s-au trezit acum cu o decizie europeană de a li se umbla în conturi: adică li se confiscă din proprietate – zic unii analişti economici foarte serioşi. Dar asta – motivează cei care au luat decizia – este pentru a salva moneda euro, care e a tuturor, deci tre’ să fim solidari. Solidaritatea asta la grămadă şi hotărîtă de sus nu are însă cum funcţiona, atîta timp cît pe tot cuprinsul Uniunii înfloresc izolaţionismele şi se reeditează motivul biblic al „ţapului ispăşitor“, într-o variantă postmodernă care seamănă mai degrabă cu sentimentul românesc al „caprei vecinului“. Ideea că instituţiile europene (şi în primul rînd Comisia) nu au legitimitate democratică şi că, prin urmare, cetăţenii nu sînt reprezentaţi/consultaţi a fost preluată în multe ţări de tot felul de grupări şi partide populiste, care recurg la artificiul simplu şi aducător de voturi: de vină sînt „ceilalţi“. Ba chiar mai mult decît atît, se creează adevărate panici pe bază de presupuneri. Britanicii, al căror euroscepticism a avut întotdeauna un anume haz, au picat de la o vreme în trista obsesie a invaziei româno-bulgare. Şi nu e vorba doar de măsuri „anti-imigraţie“, anunţate de David Cameron, ci de încăpăţînarea cu care mass-media (tabloidă sau nu) tîrăşte după sine, de luni bune, acest non-subiect.

Să simplificăm puţin chestiunea: dacă cetăţenii europeni au dreptul să se stabilească şi să muncească oriunde, atunci e cam stupizel să condiţionezi asta de învăţarea pe de rost a sonetelor lui Shakespeare. N-ai decît s-o faci, dar nu va duce la nimic. Faptele arată că politicile anti-imigraţie, aşa cum au fost ele concepute şi aplicate de statele naţionale europene, au avut un răsunător eşec: e plină Europa de milioane de imigranţi veniţi de peste tot şi în toate formele (mai ales ilegal). Inventarea unor noi chichiţe birocratice din teama iraţională că românii şi bulgarii vor reface Ţaratul Vlaho-Bulgar pe malurile Tamisei nu e decît un mod de a spune, voalat, „mai bine să se ducă la alţii...“ Ceea ce deja s-a întîmplat şi sînt slabe şanse că se va repeta în Marea Britanie: un număr mare de români se află în alte ţări (în special în Italia şi Spania). Adesea sînt denumiţi „imigranţi“ în documentele oficiale, dar ei de fapt sînt cetăţeni europeni (şi au drepturi!). Sigur că au plecat din România din cauza sărăciei, sigur că unii dintre ei se comportă „ca imigranţii“, sigur că unii muncesc la negru (dar asta e mai mult problema angajatorilor şi a statelor care nu pot eradica munca la negru), dar să simplificăm şi mai mult chestiunea: cum-necum, avem de-a face cu o punere în practică a „pilonului“ UE privind libertatea de mişcare a cetăţenilor. Vreo două milioane de români n-au făcut decît să ia de bun acest principiu. Concret şi în proporţii de masă. Că doar principiul n-a fost pus în tratate doar pentru managerii din multinaţionale şi pentru cîteva mii de britanici care se retrag la pensie în Canare şi în sudul Portugaliei!...

N-o fi avînd România prea multe contribuţii la UE, dar pe-asta o are sigur – a pus în practică ideea nobilă şi frumoasă din documente: dreptul cetăţenilor europeni de a se aşeza oriunde în UE. Şi? Şi nimic: îmbătrînitul nostru continent, care în curînd va avea nevoie cu adevărat de imigranţi, lasă pe seama statelor naţionale reglementările faţă de „străini“. Ceea ce deschide calea unor noi eşecuri, care nu pot fi compensate nicicum de dreptul de a-ţi repara laptopul în garanţie ori de dreptul de a primi despăgubiri pentru o vacanţă fără aer condiţionat...

P.S. Acesta e ultimul meu comentariu din pagina 3 a Dilemei vechi. De săptămîna viitoare, mă apuc de altceva.