Euro-dezamăgirea

Am ascultat de trei-patru ori declaraţia dlui ministru de Externe Titus Corlăţean, ca să înţeleg ce-a vrut să zică. Am pretenţia că pricep limba română, cu sintaxa ei cu tot. A fost întrebat cum comentează anunţul ministrului de Interne al Germaniei că se va opune intrării României în Spaţiul Schengen şi a zis aşa, citez: „Nu ne surprinde declaraţia ministrului de Interne din Germania, dar nu voi spune niciodată Germania, ci o parte a guvernului german, creştin-democrată, PPE, din care şi PDL-ul face parte.“ Care va să zică, ne-am scos: în timp ce la noi e în opoziţie şi în cădere liberă, PDL-ul – conform sintaxei personale a dlui ministru Corlăţean – „face parte dintr-o parte“ a guvernului german!

Dar nu despre erorile de exprimare este vorba, oricît de involuntar-expresive ar fi ele, ci despre revenirea bîzdîcului în chestiunile de politică europeană. Ministrul nostru de Externe mai spusese, cu inabilitate – de ce-o fi aşa de greu pentru nişte politicieni ca ai noştri, disperaţi să „aibă imagine bună“, să înveţe să se exprime clar şi la obiect? – că, dacă România nu este primită în Schengen, atunci „nu mai e interesată“ şi „putem să trăim în continuare fără Schengen“. După care preşedintele Băsescu a dat un comunicat că nu-i aşa, premierul Ponta a scăldat-o, iar dl Corlăţean a revenit spunînd că ba da, ne interesează problema Schengen, dar trebuie „să ne batem cu demnitate“ pentru asta. De fapt, primirea în Spaţiul Schengen a devenit încă un subiect de dispută internă şi cam atît. Sigur că ar fi important să ne luăm şi piatra asta de pe inimă, sigur că ar însemna costuri mai mici şi timp cîştigat pentru transportatorii de mărfuri, sigur că ar pansa oleacă opinia publică (în care ideea că sîntem „europeni de rangul doi“ e destul de răspîndită), dar atît ţărişoara, cît şi Europa au griji mai mari în acest moment. La noi, e tot mai puternic blocajul politicianist care transformă orice temă importantă în buşeală derizorie între USL şi (ce a mai rămas din) PDL ori, şi mai clar, între USL şi preşedinte. Tocmai pentru că România a îndeplinit condiţiile tehnice necesare pentru Schengen (cu asta toată lumea e de acord), în locul şiragului de declaraţii şi contra-declaraţii ar fi fost mai sănătos un punct de vedere unitar, limpede şi instituţional al tuturor, nu reluarea vechilor baliverne despre „complotul“ pe care îl organizează, chipurile, PDL, PPE şi creştin-democraţii germani. E inexplicabil cum, avînd o ditamai majoritatea parlamentară, liderii USL au în continuare pornirea de a „da vina“ pe PDL şi Băsescu. Să fie un complex? Sau mai degrabă o dovadă a limitelor intelectuale ale unor oameni care au priceput că politica e pe vorbe, pe „declaraţii“, pe joc de imagine şi atît? Drama este că nu îşi dau seama de efectele acestei vorbării inutile. În relaţia cu partenerii externi, atîtea declaraţii fără noimă nu aduc credibilitate. Apoi, în opinia publică de la noi, să spui atît de lejer că „subiectul Schengen nu mai e o prioritate“ creşte pornirile antieuropene, care îşi fac tot mai mult loc – încet, dar sigur – în poporul cel mai euro-entuziast din tot Estul Europei. Pentru că aderarea la Schengen nu e o problemă în sine, ci o parte a procesului de integrare în UE. Adică „nu mai e un subiect prioritar“ integrarea în UE?

Pe de altă parte, în multe ţări din Uniunea Europeană sînt în creştere curentele de opinie populiste şi anti-UE. E criză, e şomaj (mai ales în rîndul tinerilor), iar lipsa de perspectivă îi face pe mulţi cetăţeni să înghită gogoşile unor promisiuni populiste. Beppe Grillo, în Italia, propune revenirea ţării la vechea liră şi săptămîna de lucru de 20 de ore. În Austria, urcă în sondaje un partid construit de un miliardar, Frank Stronach, care adună pe lîngă el foşti politicieni din partidul lui Jorg Haider, dar şi foşti social-democraţi de vază: promite să scadă masiv impozitele, dar şi să folosească banii „pentru pensionarii noştri, nu pentru nişte state falite din sud“. În Olanda ori Finlanda (care şi-au construit de-a lungul anilor adevărate legende despre toleranţa faţă de străini) cresc impulsurile de a da vina „pe ceilalţi“. Mica isterie legată de presupusa invazie a românilor şi bulgarilor depăşeşte obişnuitul (şi, pînă la un punct, fermecătorul) euroscepticism britanic şi riscă să cadă tot în oala comună europeană a populismului în căutare de voturi sigure obţinute pe seama demoralizării cetăţenilor. Or, într-un asemenea context, cei care se ocupă de politica externă a României ar trebui să fie capabili de o poziţie clară şi de un pic de viziune. Nu sînt. Mă tem că şi premierul, şi ministrul de Externe ştiu foarte bine care sînt problemele şi, dacă tot e pierdută „cauza“ Schengen (aşa cum a fost şi pe cînd era PDL la guvernare), măcar s-o folosească pentru micile daraveri interne. Căci altfel de ce ar aduce iar vorba dl prim-ministru despre cei care „vorbesc de rău România prin capitalele europene“ şi, deci, sînt vinovaţi că iar nu intrăm în Schengen?

N-am avut, înainte de 2007, o dezbatere serioasă despre aderarea la UE, ci doar un mare euro-entuziasm, cu gîndul la fondurile europene şi la creşterea nivelului de trai. Cam la atît s-a redus înţelegerea celor mai mulţi cetăţeni şi politicieni români cu privire la „intrarea în Europa“. Am intrat, dar Europa nu prea a ajuns cu adevărat la noi. Iar între timp s-a schimbat: proiectul european e nesigur, încîlcit, ros pe margine de idei şi atitudini populiste. Cu o majoritate a cetăţenilor care nu mai are încredere în politicieni, cu un partid-televizor ca PPDD şi cu o majoritate guvernamentală care exprimă tot mai apăsat atitudini anti-europene şi izolaţioniste „demne“, îşi face loc în România o tot mai mare euro-dezamăgire.

Foto: L. Muntean