Un îndemn pentru muzicieni, de a-l citi pe Vlad Zografi

Dacă Vlad Zografi începe prin a mărturisi că-i vine greu să spună ce este cartea lui, Infinitul dinăuntru (Humanitas, 2012), un cititor subiectiv, ca mine, decide, după cîteva pagini, că e un impuls extraordinar pentru muzicieni de a se gîndi la arta interpretării, la problemele de adîncime ale structurării şi ale înţelegerii muzicii. Vlad Zografi nu se referă explicit la muzică, decît rareori – de pildă, într-una dintre notele finale la eseul Bufoni şi knuki, atunci cînd identifică „punctul critic“ al unei compoziţii muzicale şi construirea unei viziuni interpretative în funcţie de acest punct. (Ceea ce nu înseamnă că nu ar fi putut să scrie unul sau mai multe eseuri despre muzica pe care o iubeşte şi o cuprinde cu generozitate, competenţă şi o prea mare modestie; doar că nu şi-a propus aşa ceva.)

Le-am citit pasajul cu pricina unor studenţi ai mei; ei, instrumentişti şi cîntăreţi receptivi, au hotărît entuziaşti că-şi vor cumpăra de îndată cartea. Dacă au făcut-o şi au apucat să citească eseurile, au putut substitui profunda lecţie – deloc didactică – despre rostirea unor versuri de Shakespeare, cu una despre intonarea unei fraze muzicale: „Sensul unei fraze poate fi întors în fel şi chip prin jocul inflexiunilor, al mimicii, al gesturilor, iar fraza se supune, suportă docilă tratamentul aplicat.“ (pp. 13-14) Ce bine ar explica Vlad Zografi pianiştilor sau cîntăreţilor, violoniştilor sau percuţioniştilor, pericolul interpretărilor abuzive, manipulatoare, sau importanţa de a conştientiza „filmul personal“! Cîtă nevoie am avea să disecăm împreună cu el nuanţele fine ale clişeului, ale tehnicii şi ale virtuozităţii!

Luciditatea şi imaginaţia, ironia şi poezia se combină în mixturi diferit dozate, prin paginile despre sensibilitatea unei amibe la literatură. Mă reped să mă întreb cum reacţionează oare amiba la muzică. Îmi primesc răspunsul imediat pentru că fizicianul Vlad Zografi îmi semnalează diferenţa elementară dintre muzică şi literatură: „Mi-o pot închipui pe amibă vibrînd la Bach (muzica e, la urma urmei, vibraţie şi doar atît), dar nu mi-o pot închipui înţelegînd rostul căutărilor lui Don Quijote. Muzica nu are niciodată un sens explicit, literatura are întotdeauna un sens explicit, iar sensul lui Don Quijote scapă, mi-e teamă, amibei.“ (p. 35)

Continui să citesc fără să-mi scot ochelarii de cal, preocupată doar de fîşia mea îngustă (deşi textul mă fură, purtîndu-mă prin Dostoievski şi Freud, sau prin logica aparte a lui Don Quijote). Toate reflecţiile autorului despre teatru (paginile despre convenţia teatrală din eseul Scena lumii) pot fi transpuse imediat în operă. Cum am putea face însă pasul mai departe, pe podul deschis de Vlad Zografi, către analiza unor convenţii specifice numai operei? De pildă, să încerci să explici unui ascultător care nu gustă convenţia operei că Desdemona poate cînta minute în şir după ce a fost sugrumată de Otello al lui Verdi. E greu, dacă acel ascultător nu acceptă să se scufunde în baia melodică a lui Verdi şi să urmeze o logică a firului muzical-dramatic, fără legătură cu realitatea anatomică. Momentul respectiv, al Desdemonei muribunde, e cu atît mai dificil de interpretat, şi doar extrem de puţine soprane te pot ţine cu sufletul la gură şi cu urechile ciulite (cu condiţia să te fi înscris, totuşi, în convenţie). La fel, Gilda, proaspăt înjunghiată, îşi cîntă minunatul adio în braţele tatălui său, bufonul Rigoletto. Ridicolul o pîndeşte pe orice soprană incapabilă să se înalţe – aici în mod special – peste convenţia scenică.

Apropo de bufoni: ce temă fertilă ar fi, în muzicologie, cea a bufonului – protagonist, precum în opera Rigoletto, sau pasager aproape neobservat, ca „nebunul“ lui Alban Berg din Wozzeck (via Georg Büchner), care „miroase sînge“ în mijlocul unei petreceri de tavernă, şi poate că semnalează, astfel, tocmai „punctul critic“ al operei. Tema bufonului nu e singura idee pe care o însufleţeşte, în mintea unui muzician, Vlad Zografi, prin pasiunea sa pentru teatru, literatură şi viaţă. Dacă, citind cele şase eseuri din Infinitul dinăuntru, mi-am încurajat filmul personal (sau „perspectiva eului nostru mişcător prin lume“, p. 29) să se deruleze, îi datorez recunoştinţă autorului. Mi se pare că o asemenea carte trece prea puţin observată prin lumea noastră, atît de preocupată de lucrurile „altfel“, încît uită de acelea esenţiale, care ar trebui să ne adune laolaltă pe noi, acei care simţim „la fel“.

Valentina Sandu-Dediu este prof. univ. la Universitatea de Muzică din Bucureşti.