Întronizare
În ultimele zile, aproape toate ziarele, posturile de radio şi cele de televiziune au anunţat insistent, cam în acelaşi timp, atît întronizarea unui arhiepiscop român („Peste 5000 de credincioşi şi 400 de feţe bisericeşti au participat astăzi la ceremonia de întronizare a noului Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei“, libertatea.ro), cît şi ziua în care urma să fie întronizat noul papă („Papa Francisc va fi întronizat mîine“, antena3.ro). Transparente dar neobişnuite, cu un aer rebarbativ, excesiv de tehnic, verbul a întroniza şi substantivul întronizare nu sînt înregistrate nici în DEX, nici în DOOM. Ceea ce nu înseamnă că ar fi tocmai noi. Termenii a întroniza, întronizaţiune şi întronizaţie apăreau, ca variante pentru a introniza, intronizaţiune şi intronizaţie, în Vocabularul român-francez al lui Ion Costinescu, din 1870; au fost apoi prezentaţi ca forme învechite în dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române). În perioada actuală, introniza şi intronizare sînt cuprinse în Noul dicţionar universal (NDU, 2006), dicţionarul general cel mai atent la dinamica lexicului actual; apar acum şi în ediţia a treia a Dicţionarului de cuvinte recente, coordonat de doamna Florica Dimitrescu şi realizat în colaborare cu Alexandru Ciolan şi Coman Lupu (2013), ilustrat cu ample citate din presa ultimilor ani. Verbul a introniza este preluat din franceză (introniser); dicţionarele franceze îi atribuie sensul general de „urcare pe tron“, „înscăunare“, dar îi indică originea în latina eclesiastică, în care inthronizare era folosit pentru „ocuparea unui tron episcopal“. Termenul românesc aparţine în primul rînd limbajului bisericesc, ca termen juridic-administrativ. Îl găsim în texte de pe la 1900, dar şi în legislaţia contemporană: e curent în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, din 16.01.2008. Foarte probabil, conservarea unui neologism de la sfîrşitul secolului al XIX-lea în limbajul bisericesc se datorează unei intenţii de specializare: întronizare e preferat din seria de echivalente existente, în care întronare rămîne disponibil pentru funcţia politică, pentru regalitate, iar înscăunare este evitat din motive obscure.
E vizibilă oscilaţia între formele intronizare sau întronizare, cu i sau î iniţial. În genere, dicţionarele – de la Costinescu pînă la cel de cuvinte recente – preferă formele cu i iniţial, pentru că acestea sînt mai apropiate de etimon. Uzul, în schimb, e net în favoarea formelor întroniza şi întronizare: nu neapărat de dragul „românizării“, ci pentru a evita confuzii supărătoare. Intronizarea, înainte de a trimite la tron, riscă să evoce prin secvenţa iniţială elementul intro-.
Preluarea de către presă şi repetarea insistentă tind să anuleze tocmai specializarea semantică pentru care s-au preferat cuvintele în cauză; constatăm că termenii întroniza şi întronizare se folosesc tot mai des şi pentru înscăunările non-religioase („Regina Beatrix a fost întronizată pe 30 aprilie 1980, implicîndu-se activ în activităţile politice şi sociale ale ţării şi bucurîndu-se de o largă popularitate“, business24.ro), ba chiar, metaforic şi ironic, şi pentru simple numiri politice: „Christine Lagarde este cvasi-intronizată candidatul UE pentru preluarea postului de director general al FMI, vacant după demisia lui“ (bursa.ro).
Mă întreb, totuşi, de ce nu sînt mai mulţi cei care să prefere firescul înscăunare: „Patriarhul Bartolomeu I, liderul Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol, va lua parte la înscăunarea Papei Francisc, la Vatican, marţi“ (gandul.info).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
