Lungă plimbare pe frumoase coclauri

Vă propun un circuit pe schiuri prin Alpii Dolomitici. Skipass-ul Dolomiti Superski e un card valabil pentru domeniile schiabile din jurul a 12 mari staţiuni. Cu vreo două sute şi ceva de euro adică, ai acces timp de o săptămînă la 450 de instalaţii de urcare care deservesc sute de pîrtii ale căror lungimi însumează nu mai puţin de 1200 de kilometri (pentru comparaţie, toate pîrtiile de pe Valea Prahovei, plus Poiana Braşov au circa 50 de kilometri). Bineînţeles că nu te poţi bucura de toate odată, aşa că, pentru moment, ne-am orientat către celebrul circuit Sella Ronda (Şaua rotundă), care ocoleşte un uriaş masiv de calcare dolomitice, asemănător cu cele din reclamele la Marlboro. Traseul de 42 de kilometri se parcurge în cîteva ore şi face parte dintr-un ansamblu de pîrtii legate între ele (ale căror lungimi totalizează 500 de km).

Am plecat de dimineaţă din Selva, de pe Valea Gardenei, pentru a parcurge Sella Ronda în sens orar. Am pornit cu telescaunul de vizavi de telecabina care urcă la Ciampinoi. Soare şi minus opt grade, vreme perfectă pentru schiat. Pîrtiile nivelate peste noapte se întindeau în faţa noastră ca nişte coli de hîrtie nescrise. Netrezit bine, unul din noi şi-a luat la primele cristiane „îngheţata de dimineaţă“, adică o gură de zăpadă rece, în viteză, direct de la sol. Ne-am urcat într-o telegondolă uimitoare prin faptul că pe o parte avea numai cabine roşii iar pe cealaltă numai galbene. Părea o adevărată scamatorie. Înăuntru, pe banca din faţa noastră s-a aşezat un tip în formă de ou de Paşti, cu un costum albastru sclipitor. Îşi ţinea schiurile ca pe nişte scobitori. Ne-am întrebat răutăcios cu care faţă s-o fi dînd pe pîrtie. Altă dată ne amuzaseră patru italieni care vorbeau toţi deodată, în aceeaşi telegondolă cu noi, şi păreau a se înţelege perfect.

Am urcat pînă sub stîncăriile vîrfului Gran Cir (2592 m), în zgomotul unui elicopter utilitar de care atîrna un obiect ca un megafon uriaş. A urmat apoi un zigzag de pîrtii mai abrupte şi urcări cu telescaune descoperite şi cam friguroase (încă nu apucasem să ne încălzim), pînă în Pasul Gardena. Am trecut cu telescaunul pe deasupra unui loc de campare pentru rulote, plin de viaţă şi complet ocupat cu autorulote conectate la apă şi curent, multe avînd şi antene de satelit. Oamenii se autogospodăreau astfel, în plină iarnă, în creierii munţilor. Am lăsat în urmă zona Val Gardena şi am trecut pe lîngă micul sătuc Colfosco (1645 m), cea mai înaltă localitate din zona Alta Badia. Cîteva hoteluri şi pensiuni, o biserică... Am coborît în viteză pe schiuri încă vreo sută de metri diferenţă de nivel pînă la mai marea Corvara, un sat cu 1500 de locuitori, din care se iţeau turlele a două biserici, atestat ca şi Colfosco, încă de prin secolul al XII-lea. Undeva în stînga, spre valea Badiei, ar fi trebuit să fie faimoasa pîrtie neagră de cupă mondială Gran Risa.

Din Corvara am urcat în pasul Campolongo (nici Muscel, nici Moldovenesc), avînd mereu în dreapta stîncile impresionante ale masivului Sella pe care de fapt îl ocoleam. Trecuserăm deja hotarul regiunii Trento Alto Adige (Tirolul de Sud) către regiunea Veneto. Ajunşi sus, am găsit un BMW clasa 6, coupé, ca o bomboană fondantă. Decapotabil şi plasat pe un postament pentru reclamă. În dreapta a apărut impresionantul Marmolada (3342 m), „Marmelada“, cum l-am botezat noi imediat, vîrf vestit printre alpinişti şi care în zilele clare se vede de la Veneţia (aflată la 100 de km către sud-est). În Primul Război Mondial, pe acolo trecea graniţa dintre Austria şi Italia iar în zonă s-au dat lupte crîncene. Pe un platou din apropiere, un fort întunecat părea o amintire a acelor vremuri.

Am coborît abrupt spre Arabba, aşezată sub o serie de vîrfuri de piatră ascuţite, în josul cărora se vedeau şerpuind nişte pîrtii impresionante. Mica localitate, poate cea mai pitorească dintre toate, are o biserică înălţată pe la 1600 şi cunoscută pentru avalanşele şi zăpezile uriaşe ce o acopereau mereu (astăzi, avalanşele au fost stăvilite). Din trecutul mai îndepărtat al aşezării a răzbătut şi o legendă care vorbeşte despre o teribilă catastrofă, nu e clar dacă molimă, alunecare de teren sau chiar avalanşă, în urma căreia doar două familii au scăpat cu viaţă. În dialectul ladin vorbit în zonă, Arabba se numeşte Rébia care poate veni de la cuvîntul royba, adică alunecare de teren sau de la rebia care înseamnă revărsare de torent.

În Arabba am stat la semaforul pentru schiori înainte de a traversa şoseaua montană care era şi stradă principală. Am urcat apoi pe o bandă rulantă spre marea telecabină de la Portavescovo. O cutie pătrată în care am intrat şi pe o parte, şi pe alta cam o sută de schiori, de nu mai puteai lăsa un ac să cadă iar fiul meu a exclamat: „iată de ce vor sardelele să fie mîncate.“ În cutia aia cu multă lume care se ducea undeva la cucurigu, am auzit pentru prima dată vorbindu-se româneşte. Am ajuns pe un vîrf vîntos de aproape 2500 de metri, de unde se vedea foarte bine „Marmelada“. De pe peronul telecabinei, în jos pe pîrtie, se zăreau zeci de schiori, ca nişte furnici. Unii dintre ei abia plecaseră de lîngă noi şi deja deveniseră cît furnicile. Şi noi aveam să ajungem rapid nişte furnici, coborînd vijelios pe acea pantă marcată de italieni doar cu roşu (adică pîrtie de dificultate medie).

A urmat pasul Pordoi şi lunga pîrtie ce ne-a dus într-o altă lume, la Val di Fassa, de unde am urcat  la cabana Cinque Dita. Acolo am mîncat nişte paste şi o cremă cu fructe de pădure, pentru ca apoi să o luăm la vale spre Plan de Gralba, loc din care am urcat în zigzaguri la Ciampinoi. Am lăsat în stînga pîrtia „mitică“ de cupă mondială Sassolungo şi am nimerit pe o variantă foarte abruptă şi plină de movile, care ne-a solicitat din plin ultimele resurse, într-o interminabilă coborîre pînă în locul de unde plecasem de dimineaţă, doar că pe partea cealaltă a străzii principale din Selva. Soarele tocmai dispăruse după grandiosul masiv Sassolungo, iar dinspre nord-est veneau nori grei de ninsoare.

Foto Andrei MANOLESCU