Partidul Comunist Hollywoodian
Ceea ce se poate numi „comunism hipsteric“ (sintagma îi aparţine dlui Alexandru Hâncu) are şanse considerabile să fie, mai degrabă, eticheta unui fel în care se vede de aici spectacolul lumii de peste Atlantic. La prima vedere, reacţia de respingere a ofensivei ideologice pornite de stînga hipsterească de la Hollywood e absolut normală. Peisajul e invadat de „nişte unii“ care îi idolatrizează pe Che Guevara şi Castro, îl iubesc pasional pe Troţki, agită steagul corectitudinii politice, sînt fanii necondiţionaţi ai lui Obama, porniţi împotriva religiei, şi mari iubitori de egalitarism, fără să aibă habar de ce-ar putea însemna asta. Numai că încîlceala asta de imagini e ceea ce vedem noi, de aici. Pentru mulţi, America e la fel de familiară ca lumea de la scara blocului. O ştim de la televizor şi din filme. O cunoaştem „la perfecţie“. Unii dintre noi au senzaţia că şi votează acolo. Şi, pe cît e mai greu de înţeles şi de acceptat ce e pe aici, cu cît mai adîncă lipsa de comunicare şi frustrarea, cu atît mai limpede devine America. E la distanţă. E mult mai uşor de judecat şi de condamnat.
Le mulţumesc unor cititori care au comentat articolul anterior. Unii dintre ei se plîng de faptul că n-au înţeles care-i treaba. Că nu e limpede, că nu e alb-negru. Le cer scuze, dar nici nu-mi trece prin cap să pun problema aşa. N-am pornit o polemică, ci ofer un alt punct de vedere, mai nuanţat şi mai puţin alarmat de panicile teoriilor conspiraţiei. Aşa că mergem mai departe. Azi despre cinema, săptămîna viitoare despre hipsterii de stînga şi despre cît de cool e să porţi pe tot corpul simbolistica Raiului comunist.
Industria spectacolului, ca orice industrie, urmăreşte şi o producţie de cantitate. Evident, calitatea nu e ceva care se trece cu vederea. Nici n-ar avea cum. Dacă n-ar exista – lăsînd la o parte discuţiile despre gust – un anumit nivel de calitate, marfa nu s-ar vinde atît de bine. Din nou, ca în orice altă industrie, există produse de vîrf, capete de gamă, care trag după ele şi produsele mai slăbuţe. Iar tot acest fenomen, ne place, nu ne place, e unul cultural, în definiţia lui, chiar dacă dimensiunile sale industriale sînt greu măsurabile. Însă unul dintre lucrurile cele mai importante e faptul că şi aici – din nou, ca în orice industrie – specularea caracterului repetitiv al esenţei unui produs de succes e una dintre cheile supravieţuirii pe piaţă. Nu doar în America, filmul are o extrem de consistentă condiţionare venită dinspre social. E drept, filmul generează mode, subiecte de dezbatere, tendinţe, dar, la rîndul său, el însuşi vine din nevoia unui spaţiu cultural de a se ipostazia în fel şi chip. Cu alte cuvinte, influenţează, dar e şi puternic influenţat, condiţionat, la rîndul lui. Filmul propune, dar e „nevoit“ să şi accepte propuneri. Iar aici nu e vorba de o simplă mecanică, ci de o circulaţie energetică firească, a vitalităţii fenomenului în sine. Şi, evident, asta nu se întîmplă doar în cazul cinematografului.
Prin urmare, subiectele, esteticile, temele recurente ale unor filme care îi scot din pepeni şi îi sastisesc pe unii dintre noi, nu sînt neapărat produsul unui grup de ideologi şi ingineri ai minţii care ne pre-programează pe toţi pentru o nouă ordine mondială. Sau or fi, dar eu, unul, n-am dovezi prea concludente în sensul ăsta. Triviliazînd cumplit, aş spune că e ca şi cînd ai crede că pantalonii slim-fit, atît de la modă acum, ar fi o pregătire pentru vremurile cînd vom purta, cu toţii, uniforme de om nou. Din fericire, trendul vestimentaţiei omului nou se schimbă lunar.
Revin la esenţa produsului. Dacă prezenţa afro-americanilor, a homosexualilor, a Holocaustului, a oricărui tip de minoritate, în tema unui film, în dezbaterea publică, în centrul vizibilităţii, îi deranjează foarte tare pe unii, nu e deloc obligatoriu că treaba asta vine din laboratorul unor minţi subversive. Pentru unii dintre noi, probabil ca şi pentru alţii, de aiurea, persistenţa unor teme şi subiecte devine enervantă, supărătoare, pentru ca apoi să dea în teorii ale conspiraţiei. Dar acesta e cel mai uşor mod de a expedia o problemă. Filmul – ca orice fel de expresie artistică – poate fi, printre altele, şi un indicator al stării de spirit a unei societăţi, un spaţiu de preluare a tensiunilor şi o formă de sublimare a acestora. Persistenţa unor teme poate fi, deci, şi rezultatul unor preocupări reale ale unui spaţiu social unde nivelul dezbaterii încearcă să depăşească maniheismul, ghioaga-n cap şi anularea opiniei diferite. Sau măcar încearcă să creeze aparenţa acestei depăşiri, şi tot e un mare pas înainte.
Una dintre replicile obişnuite aici sună cam aşa: „De ce fac filme doar cu Holocaust, cu învingerea lui Hitler, cu japonezii din Pacific, cu glorificarea lui Che Guevara, cu Vietnam şi cu teroriştii arabi? De ce nu fac filme cu ororile comunismului, cu crimele din Ucraina, cu milioanele de morţi din URSS şi din China?“ Păi… fac. Dar mult mai puţine decît celelalte. Şi e normal. În primul rînd, ar trebui să le facem noi, ăştia care au trăit pe piele minunata experienţă. Să facă Spielberg şi Tarantino filme despre Canal, despre Piteşti, Aiud şi Sighet? Dar publicul nostru nu dovedeşte o prea mare apetenţă pentru aşa ceva. Dimpotrivă. Dacă le fac americanii, o să zicem imediat că sînt nişte tîmpenii false. Şi s-ar prea putea să fie aşa. Normal. E tema unei lumi foarte îndepărtate de zona de familiaritate a publicului american.
Putem discuta oricînd complicitatea politică a Occidentului cu tovarăşii sovietici, în lăsarea ţărilor din Estul Europei pe mîna exterminatorilor comunişti. Dar ce are şurubelniţa cu haiku-ul? Industria filmului nu dă seama, în primul rînd, de manevrele guvernului american, ci de profit, şi de familiaritatea cu care un public imens se întîlneşte cu un produs. Din nefericire, cu excepţia unor piloţi din avioanele doborîte pe la noi, americanii n-au ajuns aici. N-a existat un contact fizic cu lumea asta. Au făcut filme cu alţii, la care, într-un fel sau altul, au ajuns. Haideţi să ne venim în fire! Noi am condamnat timid comunismul, cu mutra unora care au mîncat cinci kilograme de lămîi, dar vrem să vină Hollywood-ul să-l condamne mai ferm. Ăsta subiect de film, fraţilor!
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
