Retragerea din scaunul papal a lui Benedict al XVI-lea i-a cam pus în încurcătură pe unii jurnalişti români, în luptă cu dificultăţile de declinare a substantivului care denumeşte suprema funcţie religioasă. Auzind, în urmă cu o săptămînă, la un post de televiziune, construcţia lui papa, am crezut că e vorba de o simplă neatenţie a reporterului prins de frenezia relatării abrupte a evenimentelor. Internetul mi-a spulberat iluziile: construcţia apare negru pe alb, cu o frecvenţă destul de mare, mai ales în titlurile unor ştiri de senzaţie: „Profeţie incredibilă: Urmaşul lui Papa Benedict al XVI-lea va distruge Roma“ (dcnews.ro, 11.02.2013); „Cea mai tare glumă după demisia lui Papa Benedict!“ (prosport.ro, 11.02.2013); „cei 8 ani de pontificat ai lui Papa Benedict al XVI-lea“ (tvrnews.ro, 11. 02.2013); „Ce părere a avut Mel Gibson despre demisia lui Papa Benedict al XVI-lea!“ (a1.ro, 12.02.2013); „Decizia lui Papa Benedict a venit în timpul unei adunări pentru canonizarea martirilor din Otranto“ (gandul.info.11.02.2013); „cel care îi va succede lui Papa Benedict al XVI-lea“ (stirileprotv.ro, 12.02.2013); „Secretul lui Papa Benedict al XVI-lea“ (ziare.com) etc. Unele exemple sînt mai puţin recente: într-un articol din versiunea românească a Wikipediei (probabil tradus cam neglijent, din moment ce ne informează că „Papa Leon cel Mare a fost elevat în rîndul sfinţilor“), apar formulări de genul: „pontificatul lui Papa Leon cel Mare“ sau „inima de Păstor suprem a lui Papa Leon“.

Construcţia lui papa (tipică pentru registrul popular, în care poate fi reperată cu uşurinţă replica „asta să i-o spui lu’ papa de la Roma“) nu e, din fericire, generalizată în limbajul presei actuale, nici măcar în articolele din care am citat. De multe ori, exemplele construcţiei inculte din titluri sînt contrazise de folosiri corecte în corpul articolului – „starea sănătăţii Papei Benedict“ (ziare.com); „succesorul Papei Ioan Paul al II-lea“ (tvrnews.ro); „succesorul papei“ (stirileprotv.ro) etc. Diferenţa dintre titlu şi text confirmă bănuiala că, adesea, „titrologii“ preocupaţi să atragă atenţia publicului scriu mai prost decît redactorii ştirilor.

În citatele de mai sus se manifestă, desigur, tendinţe mai vechi, bine cunoscute, ale românei populare: în primul rînd, cea de transformare a articolului lui (lu) într-o marcă invariabilă, similară unei prepoziţii, folosită pentru a reduce flexiunea şi a produce echivalente ale genitivului şi ale dativului la substantive comune masculine (lu’ vecinu’), prin extindere şi la substantive feminine, proprii şi chiar comune (lui Maria, lu’ vecina...). În acelaşi timp, se ştie că substantivele din formulele de desemnare, fie cu sens generic şi funcţie de referire politicoasă (domnul), fie indicînd funcţia, profesia, statutul social, gradul de rudenie etc. tind să fie considerate ca făcînd parte din numele propriu: domnu’ Popescu, inginerul Vasile, vărul Nae. În exemplele citate, papa intră în această schemă, devenind un component al numelui. Nu în ultimul rînd, papă e unul dintre puţinele substantive masculine cu terminaţie feminină din română. Acestea (tată, paşă, vodă, popă etc.) au un comportament gramatical instabil tocmai din cauza tensiunii dintre formă şi sens; în cazul lui papă, articolul nehotărît şi adjectivele sînt masculine (un papă bun), în vreme ce articolul hotărît e feminin: papa. Asimetriile limbii, inevitabile, nu sînt de obicei observate de vorbitori, dar pot explica tendinţele populare, abaterile de la normă, diversele ezitări şi oscilaţii.

Cele mai multe dintre exemplele construcţiei cu lu(i) se pot aşadar explica prin tratarea abuzivă a termenului papă ca parte a numelui propriu. Cînd cuvîntul nu e urmat de un nume, e mult mai rar ca papă să sufere acelaşi tratament. Atestările sînt, foarte probabil, glumeţe – „Maşinile lui Papa“ (topgear.ro) – şi apar în majoritate pe bloguri, în spaţii în care se recurge cu uşurinţă la limbajul popular-colocvial (cu inevitabile abateri de la normă), iar libertăţile stilistice sînt mari: „Demisia lui Papa!“ (atatmaducecapul.blogspot.com); „În cazul lui Papa, totuşi, cred că merita citit, sau recitit, un articol scris de mine pe acest blog acum un an“ (ovidiublag.ro).

Pînă una-alta, constatăm că stilul jurnalistic nu se sfieşte să corespundă necesităţilor de informare şi registrelor de comunicare ale unor mase largi de vorbitori, răspunzînd prompt la întrebarea „demisia lu’ cine“?

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).