De ce Verheugen ne-a făcut un bine

Săptămîna trecută, fostul Comisar European pentru Extindere, Günther Verheugen, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj. Verheugen e o persoană mai importantă în istoria României decît ar fi lăsat de bănuit anvergura sa personală – el a fost cel care a impus decizia Uniunii de încheiere a negocierilor cu România, în 2004. Am scris în volumul Eu votez DNA! despre acel moment, şi cred că e relevantă o retrospectivă. Citiţi mai jos acest fragment.

E amuzant acum, privind retrospectiv, să auzi de la Adrian Năstase că era ocupat cu aderarea la UE şi deci nu se putea ocupa de corupţie. Şi asta pentru că problema corupţiei a rămas ultima chestiune nerezolvată de pe agenda de preaderare. E drept că procesul de negocieri pentru aderare a mers rapid, sub conducerea unor tehnocraţi competenţi ca Vasile Puşcaş sau Leonard Orban. Dar două chestiuni trenau şi au riscat să blocheze, pur şi simplu, încheierea negocierilor: agricultura şi corupţia. Dacă în cazul agriculturii era vorba despre capacitate administrativă (dovadă că problemele s-au rezolvat rapid după aderare), în cazul corupţiei era vorba despre voinţă politică – de fapt, despre acceptul politicienilor la ruperea pactului social vechi. Aşa ceva e mai greu de rezolvat decît problemele de capacitate administrativă şi, drept urmare, am rămas cu monitorizare pe justiţie pînă în ziua de astăzi.

În interviurile de cercetare de la Comisia Europeană am aflat că, la finele lui 2004, funcţionarii de la nivel tehnic care lucrau pe România au făcut un raport foarte critic la capitolul justiţie şi au recomandat să nu se încheie negocierile de aderare. Comisarul pentru extindere, Günter Verheugen, a păstrat conţinutul raportului, dar a schimbat concluzia, recomandînd încheierea negocierilor. Multă lume spune acum că a greşit, că România nu era pregătită şi nu trebuia acceptată. Eu nu sînt de acord, nu cred că se putea face mai mult la acel moment pentru justiţia din România, din afara UE; în schimb, riscam regrese în multe alte domenii, unde reformele erau recente şi trebuiau întărite instituţional prin angrenarea în UE. Ca să dau un exemplu, pentru a fi mai clar: să presupunem că aderarea României era suspendată nedefinit din cauza corupţiei – credeţi că politicile privind concurenţa, legile foarte dure privind ajutorul de stat, pe care le trecuserăm, şi instituţia numită Consiliul Concurenţei ar fi rezistat în afara UE? Ne uităm ce bine performează Consiliul Concurenţei şi vedem că firmele din România au început să ştie de frica lui. Domeniul concurenţei (care ţine de piaţa unică) este practic guvernat în cotutelă cu Uniunea Europeană, acesta este unul dintre beneficiile de a fi membri ai Uniunii. Leonard Orban, ministrul Afacerilor Europene, a avut ideea unei dezbateri la cinci ani de la aderare, dezbatere despre bilanţul integrării noastre. Am organizat această dezbatere la Reprezentanţa Comisiei, iar participanţii au căzut de acord cu o idee emisă de Orban: domeniile instituţionale în care statul român performează sînt tocmai acelea unde există această guvernare în comun între Bucureşti şi Bruxelles.

Deci, este uşor să zici că aderarea trebuia să fie amînată pentru ca presiunea anticorupţie să rămînă mare, dar trebuie să ne uităm la tabloul complet, în care corupţia e doar o latură. Pe de altă parte, avem vreo dovadă că s-ar fi putut face mai mult dacă se amîna aderarea? Cred că puterea de presiune a UE asupra unei Românii aflate în afara Uniunii îşi atinsese deja limitele. Să nu uităm că, totuşi, Adrian Năstase şi-a asumat răspunderea pe un pachet stufos de legi anticorupţie. El a fost cel care a legiferat conflictele de interese, şi tot el cel care a înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, precursorul DNA de astăzi (citiţi în interviul cu Laura Ştefan din acest volum uimitoarea poveste a modului în care a ajuns Adrian Năstase să creeze această instituţie, într-o formulă instituţională excelentă, cu procurori şi poliţie judiciară sub aceeaşi pălărie). În disperare de cauză, Năstase a înlocuit-o pe Rodica Stănoiu – un politician din generaţia lui Ion Iliescu, care îi exaspera pe cei din Comisia Europeană printr-un autism de tip sovietic în negocieri – cu Cristian Diaconescu, un diplomat din generaţia tînără, promovat de Năstase însuşi. Cristian Diaconescu a mai trecut un rînd de legi, unele dintre ele propuse chiar de ONG-uri specializate. Totuşi, rapoartele Comisiei Europene erau negative şi din ce în ce mai critice. Raportul Comisiei Europene din 2003 privind pregătirea pentru aderare remarcă pentru prima dată lipsa de cazuri serioase. Năstase crease PNA, dar acesta pedala în gol. Anul 2003 a însemnat punctul de cotitură în abordarea Comisiei Europene. Pînă atunci, rapoartele de monitorizare se concentrau pe legislaţie şi pe crearea de instituţii. Acestea sînt relativ uşor de făcut, mai ales cînd deţii o majoritate lejeră în Parlament. Guvernul lui Adrian Năstase preluase negocierile de aderare de la cel precedent (negocierile cu România şi Bulgaria au fost deschise în decembrie 1999, o decizie politică legată de sprijinul pentru intervenţia din Kosovo). În rapoartele iniţiale ale Comisiei, corupţia era o problemă marginală, tratată iniţial la capitolul de criterii politice, mutată ulterior la capitolul justiţie şi afaceri interne. Pe măsură ce se rezolvau alte capitole, problema corupţiei ieşea mai mult în evidenţă, presa prelua relatările Comisiei, ceea ce a provocat celebra enervare a lui Adrian Năstase, care a spus că „umblă unii cu corupţia în gură pe la Bruxelles“. Crezînd că va da o lovitură de maestru, Năstase a creat PNA şi a trecut masivul pachet de legi anticorupţie (despre care Laura Ştefan spune că a rămas baza legislaţiei în domeniu pînă astăzi). Doar că Năstase nu avea de gînd să lase aceste instituţii şi aceste legi să funcţioneze – după cum el singur recunoştea în interviul din 2006, nu a permis derularea dosarelor. Exerciţiul de spoire a realităţii îşi atingea însă limitele. În 2003, Comisia Europeană constată că PNA, deşi avea pe hîrtie independenţă totală, nu făcea mare lucru. Năstase avusese grijă să numească în fruntea sa un magistrat bine ţinut sub control, Ioan Amarie. Pe lîngă asta, cariera magistraţilor era în continuare controlată de Ministerul Justiţiei. S-a văzut că degeaba numeşti un şef de instituţie pe care îl proclami independent, dacă toată structura de sub el poate fi controlată în detaliu. Ceva similar s-a întîmplat cu declaraţiile de avere, cu conflictele de interese şi cu incompatibilităţile. Noile legi trecute de Guvernul Năstase au venit cu noi definiţii, mai bune şi mai funcţionale. Dar cine se ocupa de aplicare? Acel model de efervescenţă în schimbarea legilor îşi atingea limitele. Trebuiau rezultate. Dar aici apare blocajul: rezultate ar fi însemnat oameni la puşcărie, abandonarea pactului social. Sau, în cuvintele lui Adrian Năstase, să dăm drumul dosarelor „marilor rechini“ (totuşi, termenul e impropriu, nu existau respectivele dosare, ideea asta că un dosar se face peste noapte şi există dosare pentru toţi, doar ce aşteaptă culoarea verde – e un mit). (…)

Modelul spoire a realităţii de pînă în 2004 era epuizat şi ne aflam într-un blocaj, însă ruperea acestui blocaj s-a produs în interior. Influenţa UE a întărit tabăra anti-statu-quo. UE a jucat de partea provocatorilor, a celor care doreau ruperea pactului social vechi. Evident, schimbarea de putere de la finele lui 2004 – şi mai ales cooptarea Monicăi Macovei în Guvern – a produs ruptura necesară în front. V-aş putea demonstra respectivul efect cu grafice, dar acest material rămîne unul de popularizare, nu unul academic, aşa că vă invit pe site-ul CRPE (www.crpe.ro) să citiţi studiul din 2010, pentru demonstraţia completă. Analiza de text pe rapoartele succesive ale Comisiei arată o accelerare a acceptării condiţiilor de către România, imediat, în 2005. Ceea ce e paradoxal din perspectiva teoriei clasice a europenizării: recompensa cea mare (încheierea negocierilor) fusese primită, ar fi trebuit să scadă ritmul, nu să se accelereze.

O acuzaţie frecventă la adresa Monicăi Macovei din partea celorlalţi politicieni este că a indus în eroare Comisia Europeană, împotriva intereselor României (de pildă, se spune că a venit cu ideea unui Mecanism de Cooperare şi Verificare postaderare, pentru a se asigura că politicienii nu vor distruge totul după aderare). O asemenea acuzaţie este ridicolă. Pleacă de la ideea că cei de la Comisia Europeană nu ştiau ce se întîmplă aici şi că era nevoie ca Macovei să le facă agenda. Dimpotrivă, ştiau perfect. Doar că au găsit în Macovei un interlocutor care, în primul rînd, nu mai dorea să practice jocul de-a „noi ne facem că facem ceva şi voi scrieţi frumos în rapoarte“, şi, în al doilea rînd, avea personal aceeaşi agendă anti-establishment pe care, sincer vorbind, o aveau şi cei de la Comisie. Ţin minte un interviu de cercetare pe care l-am făcut în 2005 cu o doamnă de la Comisie, pe care am rugat-o să-mi descrie relaţia cu miniştrii de Justiţie din România. Răspunsul a fost scurt şi la obiect: Rodica Stănoiu – imposibil de comunicat cu ea, era convinsă că misiunea ei ca ministru este să ne ducă de nas; Cristian Diaconescu – o schimbare în bine, dar nu avea nici un control pe deciziile importante; Monica Macovei – vorbim aceeaşi limbă, şi nu mă refer la engleză. Şi, văzîndu-mă din România, începe ea să mă chestioneze: „Auzi, dar crezi că va păţi ca Gorbaciov? Pare că e mai populară aici, la noi, decît la voi, în România.“

Există asemenea funcţionari ai Comisiei Europene care sînt adevăraţi eroi ai României, care au ştiut care e realitatea de aici şi care au simţit că au puterea de a o schimba. Ei vor rămîne necunoscuţi pentru publicul larg de la noi, pentru că acestea sînt rigorile funcţiei. Cei mai mulţi nu mai lucrează acum pe dosarul România, dar locul lor a fost luat de alţii (unii chiar români, după aderare) care au preluat aceeaşi cultură şi aceleaşi idei. Deci, cine s-a folosit de cine: Macovei de Comisie sau Comisia de Macovei? Răspunsul meu este simplu: s-au aliat împotriva statu-quo-ului. Intervenţia UE i-a plasat pe apărătorii acestui statu-quo – al vechiului pact social – în continuă defensivă.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE