Carnavalul absolut - comunişti deghizaţi în hipsteri

După cum am promis săptămîna trecută, revin cu cîteva comentarii la o serie de articole cu titlul „Comunismul hipsteric“, semnate de dl Alexandru Hâncu, în revista Kamikaze. În fond, nu e nici pe departe dorinţa de a stîrni vreo polemică sau de a răspunde cu orice chip la o opinie cu care mă aflu în dezacord. Mai degrabă e vorba despre a formula o părere cu privire la un curent de opinie care îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai des. Şi e doar o părere, exact cum am spus cu un rînd mai sus. Fără nici o pretenţie de certitudine absolută sau de afirmaţie fundamentală, care explică şi rezolvă imediat problema. Pe scurt – dl Hâncu crede că proaspătul discurs de deschidere a noului mandat din administraţia Obama e un exemplu de dare a aramei pe faţă, ca să zic aşa. Sub pretenţia liberalismului şi a corectitudinii politice, intelectualii de stînga şi propaganda cu arsenal subliminal de la Hollywood pregătesc mazilirea capitalismului şi înlocuirea lui cu un fel de comunism cu faţă umană. Un comunism cool, hipsteric, un real pericol care, abil, ca şi strămoşul lui, se insinuează trendy; de data asta dinspre elita intelectuală de peste Atlantic.

Da, de aici, de la noi, lucrurile ar putea să pară foarte clare în lumina asta. Da, poţi să spui că e trendy să fii de stînga fără să o recunoşti – ba chiar, uneori, fără să ai habar ce-i aia –, adică un soi de progresist, dărîmînd savant, contemporan, academic, „barierele depăşite“ dintre stînga şi dreapta. Adică ideologiile sînt de mult depăşite, egalitarismul e prost înţeles, comunismul a fost un eşec social al unor tipi care nu l-au înţeles pe Marx, iar unica soluţie e activismul social, combinat cu un pic de anarhie, pretenţii „telectuale“, ochelari cu rame colorate, ţoale vintage şi un pic de frivolitate academică din Californication. Da, te poţi enerva cumplit de ipocrizia sau de ridiculoşenia unor ideologi de circumstanţă ai corectitudinii politice. Mă opresc, deocamdată, aici, şi vin cu precizări.

Poţi să vezi lucrurile în felul ăsta, dacă te întîlneşti şi stai la vorbe cu un compatriot care a studiat în America şi a devenit, peste noapte, mai american decît americanii. S-a metamorfozat instantaneu într-un cetăţean al viitorului, care descinde, un pic scîrbit – nu că n-ar avea motive să fie aşa – printre ai lui, în vacanţă, în ţara primitivă din care a plecat. Îţi va explica despre lumea academică evoluată, despre cercetări, despre corectitudine politică, uitîndu-se la tine ca la un ghiolban care încă nu s-a trezit din Evul Mediu. Uită brusc de dimensiunea activismului social – cu care ar trebui să vină la pachet corectitudinea politică – şi te pune la colţ, ironizîndu-te scremut, că eşti tradiţionalist, medieval, paseist, doar dacă nu foloseşti lista terminologică pe care a învăţat-o el la curs. Scurtă paranteză – nu c-ar fi mai buni compatrioţii care merg la şcoli occidentale şi se întorc mai patrioţi decît Heliade-Rădulescu şi mai verzi decît arhanghelul Căpitan. Uneori, sînt aproape la fel, doar că vehiculează alt limbaj. Însă, ca să fie corect, trebuie să spun: la rigoare, îi prefer pe primii.

După un contact cultural de felul ăsta, cu o fandoseală înţepat-academică – venită, în fond, din aceeaşi deghizare a complexului provincial de care suferim cei mai mulţi pe aici –, America pare o tîmpenie, o schizofrenie, o idioţenie generalizată, o maşină ridicolă de produs ideologii care seamănă cu îngheţata făcută din prafuri. Dar pare şi un pericol teribil. O lume degradată care se prăbuşeşte peste noi, singurii nevinovaţi de pe planeta asta, singurii conştienţi de ce se întîmplă în jur, ultimele conştiinţe treze ale umanităţii. Şi cine se poate pricepe mai bine la pericolul care vine dinspre America, decît noi, cei care n-am fost niciodată pe-acolo? Sau am fost, dar cu scopul să facem ordine la ăia în sistem, ori în vizită la rude, ori să găsim ceva de muncă. Sau, pur şi simplu, ca să scăpăm de-aici prin orice mijloc. Inclusiv la studii. Şi aşa devine acasă ăsta al nostru, cel mai urît loc cu putinţă, cel mai primitiv, cel mai detestabil. După cum nici America nu mai e ce-a fost, se degradează sub ofensiva stîngii, bagă chestii subversiv-subliminale prin filme şi pregăteşte victoria mondială a hipsterilor comunistoizi.

Să ne oprim un pic, să ne tragem sufletul şi să ne venim în fire după trecerea prin registre atît de diferite, dar care seamănă, uneori, cumplit. La modul cel mai serios, evident că nu toţi cei care studiază prin America sînt nişte caricaturi care se dau cool şi vin pe aici să propovăduiască stînga hipsterească. La fel de evident e şi faptul că nu toţi dormim cu poza Căpitanului pe noptieră, visînd daci şi romani. După cum nu cred că politica unei ţări sau viziunea unei administraţii se pot judeca după programul artistic al unui show. Sau după discuţiile despre play-backul unei dizeuze, estetica unor filme şi citate alese pe sprînceană, pentru a demonstra o teză. Ceea ce voiam să sugerez e faptul că gîndim într-un anume fel sau, mai degrabă, avem un apetit deosebit pentru afirmaţiile tari, polemica dură, dezvăluirile cu fanfară, pentru că e posibil ca, deseori, să proiectăm pe lumi exterioare nouă toate acumulările de frustrare pe care ni le produce spaţiul în care trăim. Înţelegerea difuză a voluntariatului, contrarierea pe care o produc aici încercările de activism civic, lanţurile de stereotipuri dobîndite de-a lungul anilor, neîncrederea în instituţii ale statului, lipsa sinceră de respect pentru spaţiul public, toate astea, dar şi altele, la rîndul lor, alături de lipsa de exerciţiu în dialog, ne conduc, deseori, spre scenariile apocaliptice. Nu că n-am avea şi suficiente motive exterioare să facem aşa. Dar despre astea, săptămîna viitoare.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.