Patriot român, îndrăgostit, s-a dus după vise

Martin S. Martin este un îndrăgostit care suferă. Ca stare civilă, Martin S. Martin este un medic român care a făcut carieră pînă la un moment dat. Acel moment, de pildă, în care şeful tău vrea să fie primul medic din România care execută o operaţie complicată pe inimă. Numai că tu eşti, de fapt, primul medic din România care a şi învăţat să facă procedura. Drept urmare, tu dai gaura şi arăţi unde intră acul, iar şeful împinge acul. Acest gen de nedreptate ce blochează cariera unuia care nu vrea să aibă relaţii cu Partidul l-a făcut pe Martin Constantinescu să plece. În America, unde a devenit Martin S. Martin. De unde a scris această carte – America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012).

Cum ziceam, este cartea unui îndrăgostit. Îndrăgostit de America, Martin S. Martin, om liber şi împlinit profesional, suferă că lumea nu vede frumuseţea iubitei sale. Deci, contribuie cu ce poate ca să schimbe situaţia. Scrie o carte formată din lungi scrisori adresate prietenului său Gabriel Liiceanu – în care îi povesteşte America. Cu un ochi la alegerile primare care aveau loc în Partidul Republican, cu un ochi la ce prostii pretenţioase mai scoate Barack Obama, cu lungi digresiuni istorice, cu dialoguri cu americani simpli, cu păţanii personale – iese o carte pe cinste.

În care am simţit că mă regăsesc, pe mine, cel din sejurul american de acum cîţiva ani. Pentru că şi eu sînt un îndrăgostit de America. Avem deci 12 scrisori către prietenul său, fiecare avînd o temă centrală. Din ele, reiese America aşa cum e văzută de un imigrant care ştie să preţuiască libertatea pentru că ştie cum e fără ea. Care e, normal, republican. Care ţine cu Newt Gingrich în campania internă a partidului pentru că nu are încredere în moderaţia lui Mitt Romney. Fiecare scrisoare îşi propune să desfiinţeze cîte un clişeu despre America. Şi mă regăsesc în această carte şi pentru că eu însumi am avut propriile momente de furie cam cu aceleaşi clişee. Îmi aduc aminte de o persoană care a vizitat America şi s-a întors spunînd, cui dorea să asculte, că americanii sînt proşti şi nu citesc. Partea amuzantă e că ea însăşi nu citea nimic niciodată, era complet bîtă. Fiind ea un student aflat la muncă de vară, nu prea avea de unde să ştie cît citesc americanii, dar era genul de prostie auzită în România pe care dorise să şi-o confirme – ai observat, Miţo, că în Dallas nu aveau bibliotecă şi nu apare nici o carte? Evident, acest clişeu este luat în vizor şi de Martin, care ne spune că 68% dintre americani sînt înscrişi la bibliotecile publice şi că nu există acolo moda de a stoca cărţi în casă – sînt revîndute permanent. Apropo de clişee din astea – ţin minte că la Chicago l-am întrebat pe un poliţist, care patrula străzile cu maşina, de cîte ori a tras cu pistolul în acel an. Mi-a spus că în 15 ani de cînd lucrează în poliţie a folosit o singură dată o armă, dar era bastonul electric, nu pistolul. I-am zis: dom’le, tu nu te uiţi la filme, nu ai văzut ce crime sînt în Chicago? A rîs.

Dar Martin S. Martin nu merge pe poante, este un om temeinic care ia clişeul şi ţi-l face franjuri cu statistici şi cu studii de caz. De pildă, clişeul că americanii sînt egoişti, individualişti şi nu au simţul comunităţii. Zice Martin: „În anul 2009, donaţiile în scopuri de caritate în State au atins cifra de 300 de miliarde de dolari, cu următoarele provenienţe: 38 de miliarde donate de fundaţii, 23 de miliarde adunate prin acţiuni colective, 13 miliarde donate de corporaţii şi 226 de miliarde adunate de la donatorii individuali. Ca să se poată atinge nivelul donaţiilor individuale făcute de un american în fiecare an, ar fi nevoie să se adune fie donaţiile a trei francezi, fie a şapte germani, fie a paisprezece italieni. 70% din populaţia Americii face donaţii constante.“ (p. 99)

Avem deci o imagine despre sine a europenilor ca fiind sufletişi şi o imagine despre americani ca nefiind sufletişti, cînd de fapt e taman invers. Ţin minte figura scîrbită a unui popă cînd am fost să donez nişte haine la biserica din colţ – avea suspiciuni că i-aş fi dus nişte haine nespălate. Nu erau nespălate şi am văzut apoi halatul donat de mine pe nevastă-sa. Şi mai ţin minte o imagine absurd-hazlie tot din sejurul meu american. Am contribuit la împărţirea mesei pentru cei fără case. Un cazan mare cu ciorbă cu cîrnaţi. Operaţiunea era derulată de o organizaţie privată care trăia din banii donaţi de cetăţeni. Misiunea mea de o zi a fost să am grijă cum împart ciorba – erau două opriri şi trebuia să mă asigur că vor ajunge cîrnaţii din cazan şi pentru a doua oprire. La primul parc, oamenii străzii ne aşteptau aliniaţi la coadă, era masa lor obişnuită. Unii m-au bombănit că de ce nu le pun doi cîrnaţi, le-am zis că asta e regula – un singur cîrnat, mai avem o oprire. Mi-am îndeplinit misiunea cu succes, cazanul avea exact jumătate din ciorbă şi jumătate din cîrnaţ. Am pornit spre al doilea punct unde ne aşteptau, şi aici m-a apucat ciuda pe regulă: homeless-ii noştri fuseseră deja hrăniţi. Nişte gospodine din suburbii veniseră cu caserole cu fripturi şi prăjituri ca să hrănească oamenii străzii de acolo. Ăia s-au uitat complet dezinteresaţi la cîrnaţii salvaţi de mine.

Aşa cum am mers, undeva în sud, la un spital public pentru săraci. Un spital al primăriei care punea clădirea; în rest, totul, de la salarii la aparatură, era finanţat din donaţii. Preşedinta comitetului de finanţare, care organiza evenimente de strîngere de fonduri, era soţia primarului. La acel spital erau trataţi locuitorii care nu aveau asigurare medicală. Ştiţi celebra cifră cu 40 de milioane de americani fără asigurare medicală. Principalul pretext la reforma Obama, care nu va rezolva problema asta, dar va crea altele. Martin dă cifrele corecte – cei mai mulţi dintre ei sînt tineri care nu cred că se pot îmbolnăvi şi nu vor să dea bani pe asigurare. Dar chiar şi aşa, modul în care e prezentată cifra are aerul că ar exista 40 de milioane de americani care mor ca nişte cîini pe stradă. Cumva, cumva, New York Times şi celelalte ziare de stînga care ar prefera un sistem socialist de sănătate, cum avem prin Europa, eşuează să relateze ce se întîmplă de fapt cu ăştia 40 de milioane de săraci care se presupune că mor bolnavi pe stradă – vă daţi seama: de trei ori populaţia României. Dom’le, ce se întîmplă cu ei? Îi strînge maşina de gunoi morţi dimineaţa, sau cum? Sau sarcina asta cade pe umerii sistemului paralel de donaţii – pe care în Europa nu îl avem, de ce s-ar mobiliza comunitatea, dacă statul zice că oferă el tot gratis (dar minte). Cei mai haioşi sînt hipsterii intelectuali români care nu ar călca printr-un spital de stat din România, dar au citit ei în New Yorker şi mor de grija celor 40 de milioane de americani neasiguraţi. Problema e că, evident, spitalul pentru săraci din America arăta de zece ori mai bine decît spitalele de stat din România.

Sau luaţi clişeul cu americanii materialişti care nu au viaţă spirituală. Îmi aduc aminte de Octavian Paler care zicea că într-o catedrală gotică poţi avea o ameţeală metafizică, într-un zgîrie-nori poţi avea o ameţeală fizică. Paler trăia cumva cu sentimentul că balivernele sale au ceva grandios, deci le repeta des. Pe asta o spunea aproape automat, cînd venea vorba despre America. Problema e că, în cele mai multe catedrale gotice din Europa, ai în primul rînd o senzaţie de goliciune metafizică – adică sînt pur şi simplu goale. Aşa, fără organ metafizic – cum îi vedea Paler, americanii umplu bisericile duminica. Cînd am fost acolo şi am stat la o familie de catolici din sud, ritualul a presupus şi începutul de duminică la biserică. Peggy, adorabila doamnă care m-a ţinut în gazdă, mi-a spus aşa, încurcată: ştii, Cristian, noi mergem la biserica catolică, cei mai tineri preferă alte biserici, dacă vrei poţi merge cu ei. Alte biserici însemnau cele evanghelice unde se cîntă şi pastori pasionaţi animă evenimentul. M-am gîndit: să vezi biserică pustie şi plictiseală la catolici, o să mi se pară cunoscut peisajul cu popa care citeşte fraze din carte pe sărite de nu pricepi nimic, dacă chiar vrei să asculţi, şi babe pe margine căscînd. Dar de unde! Biserica aceea catolică era plină ochi şi se adaptase la concurenţa americană – activităţi comunitare de după slujbă organizate de comitete de enoriaşi, newsletter-ul te aştepta la intrare şi aflai ce s-a mai întîmplat, cine cu cine se însoară, plus ce gînduri mai are preotul despre lume, viaţă, politică şi finanţele parohiei.

De altfel, nu prea înţeleg de ce simpaticii neoconservatori români de la Înliniedreaptă.net se situează constant de partea Bisericii Ortodoxe în diverse dezbateri publice. Şi atacă furibund pe cei care critică BOR (incusiv pe mine). Fiind ei de dreapta, pro-americani şi religioşi, au o sfîrşietoare dilemă pe care au rezolvat-o în mod eronat: în America are sens să susţii bisericile în faţa ateismului militant (cum îl numesc ei). Acolo bisericile chiar reprezintă comunitatea. Pentru că acolo nu este o biserică unică ce suge resurse de la stat. Dimpotrivă, sînt biserici diverse care menţin o competiţie intensă şi permanentă pentru credincioşi. Nu e o coincidenţă că în tradiţia europeană statul a susţinut o Biserică, iar acum bisericile în Europa sînt muzee dezolante. Asta se va întîmpla şi la noi, mai rapid decît credeţi. Fără competiţie, fără viaţă, orice organism se osifică – devine propriul său duşman. Monopolul pe resurse al BOR înseamnă sfîrşitul credinţei în România, în următorii 40 de ani. Credinţa trebuie salvată în ciuda BOR. De fapt, credinţa trebuie salvată de BOR.

Farmecul cărţii constă şi în portrete de americani simpli, făcute de Martin, care demonstrează şi abilităţi de reporter. Oamenii sînt portretizaţi şi dialogul merge de obicei spre opinii politice.

Dar nu toţi americanii cu care vorbeşte Martin sînt de acord cu el. Face portretele unor stîngişti admirabili – oameni de toată isprava. Doar că – explică Martin – sînt incapabili să priceapă răul din lume. Generaţia baby-boom mai ales, cei născuţi în anii ’60, care au avut totul, nu a trebuit să lupte pentru nimic. Cînd citesc cartea lui Martin, regăsesc argumente şi puncte de vedere pe care le urmăream odată pe posturile de radio. Cum am mai scris aici, în America marile ziare tind spre stînga, dar marea comunitate republican-conservatoare dispreţuieşte aceste ziare, în schimb ascultă mult radio (talk-radio). Cum din România astea nu se aud decît dacă faci un efort să le cauţi pe net, ratăm un întreg univers de gîndire şi percepţie conservatoare. Americani care nu sînt timoraţi la modul nătîng că ţara lor e puternică, mare şi o forţă a binelui (mă enervează acel gen de pămpălău american care vine în Europa şi aproape se scuză că e american). Patrioţi, energici, religioşi sau care respectă religia, dar sceptici faţă de ierarhii. Prin această carte, publicul din România are şansa de a ridica puţin perdeaua spre acest univers conservator american. E o ocazie excelentă, nu o rataţi.

„America este locul unde visele noastre se duc acasă.“ – am citit această frază la Lucian Mîndruţă pe Facebook, de 4 iulie. Sever Voinescu a scris aici în Dilema, mai de mult, că nu poţi fi cu adevărat patriot român fără a fi pro-american (ceea ce a produs atacuri isterice la adresa revistei din partea sinistrului tiermondist Florin Constantiniu). Martin Constantinescu s-a dus după visele sale. A devenit Martin S. Martin – îndrăgostit de America, patriot român.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE