Comunism curat, frate!
În anii din urmă – la diferite ocazii, pe la petreceri, la o bere, în seri lungi, de vară, cu poveşti întinse pînă în zori –, am tot stat la vorbă cu cîţiva prieteni întorşi definitiv în România, după ani buni de stat în Canada. În general, motivul întoarcerii acasă e dorul cumplit de ţară şi de prietenii lăsaţi în urmă, dar întotdeauna apare în discuţie şi un soi de libertate, definită foarte difuz, pe care „doar aici, acasă, o poţi întîlni“. O libertate care se referă, de fapt, în mare măsură, la chipul – mult mai cald aici decît prin alte părţi – al celui mai simplu fel de socializare, de întîlnire cu rude, prieteni, amici, cunoscuţi. Invariabil, discuţiile ajung la „sărăcia“ chefurilor, a petrecerilor, întîlnirilor „seci“ între oamenii acelei lumi.
Ca să fie treaba foarte limpede, dau un exemplu foarte concret. De fiecare dată, în preajma mesei pline – cu mîncare cît încape, şi cu beri, vinuri, digestive şi alte lucruri minunate, nelipsite la o masă adevărată, de la noi – imediat vine vorba despre cum era acolo. Te duceai la o petrecere sau la ceea ce era anunţat ca un chef la cineva acasă şi dădeai peste o lume care stătea cuminte, de vorbă, în preajma unor grisine, alune, a unor „cipsuri de trei lei“, iar dacă prindeai şi o a doua bere era lucru mare. După care, la o oră la care ar protesta şi cele mai conformiste găini, te duceai frumuşel acasă, la culcare. Culmea e că unii dintre cei de acolo, de la aşa-zisul chef, mai plecau şi foarte mulţumiţi de petrecerea excelentă la care participaseră, chestie cumplit de enervantă pentru prietenii care îmi povesteau toate astea. Îi revolta şi-i deprima, în acelaşi timp, felul ăsta de a fi. Îi scotea din sărite modul în care oamenii de acolo pretindeau că se pot simţi bine la întîlnirea cu alţii. Şi, contemplînd acest stil ciudat de a fi fericit, ai noştri zîmbeau amar, gîndindu-se cam ce-ar fi însemnat, în România, o petrecere, un chef după care să pleci acasă căzut pe spate de entuziasm. Programul de lucru în ţara de adopţie era strict, relaţiile erau mai degrabă reci, viaţa plicticoasă. Chefurile, nişte orori. „Comunism curat!“
Zilele trecute, întîmplarea face să cunosc un alt român, stabilit de peste zece ani în Canada, venit acasă, în vizită. Stăm la poveşti, bem un vin, şi-ntreb: „Cum e, domnule, în ţara aia? Unii dintre prietenii mei care au stat pe acolo spun că e comunism în toată regula. Chiar aşa să fie?“ Omul nici nu aşteaptă să termin bine întrebarea şi răspunde hotărît: „Clar! Exact aşa e! Comunism curat!“
Întreb mai departe: „Ai voie să te exprimi liber?“ Răspunsul vine la fel de repede: „Oho, ba bine că nu! Poţi să zici ce-ţi trece prin cap. Poţi să faci ce vrei. N-are nimeni treabă cu tine, cîtă vreme îţi plăteşti taxele, ratele, toate alea. Mă rog… Să nu zici urît de negri, de arabi, de evrei, de chinezi, adică să nu zici urît de nimeni. Că, de fapt, şi tu eşti ca ei, eşti venit acolo. Şi e siguranţă. Ieşi la cît vrei, unde vrei, cel puţin, unde stau eu, nici nu-ţi pui problema asta. Şi adevăru’ e că e civilizaţie, domnule. Nu te joci. Fata mea e la facultate şi e foarte mulţumită. La spital, dacă ai treabă, nu se pune problema de şpagă sau de-astea. Dacă te plîngi la o instituţie, sau le scrii o scrisoare, imediat îţi răspund. E civilizaţie cum nu prindem noi nici într-o sută de ani.“ Merg mai departe cu chestionarul: „Se raportează date false? Producţii agricole, tone la hectar, rezultate în industrie, chestii de-astea…“ Se uită la mine ca la o arătare: „Glumeşti? Ăia sînt tîmpiţi cu corectitudinea. Ai minţit, te-ai ars. Nu mai prinzi nimic. Nu se mai uită nimeni la tine.“ „Vreun cult al personalităţii? Ceva partid unic? Trebuie să-ţi exprimi vreo adeziune?“, zic. Cască nişte ochi mari şi zîmbeşte: „Faci mişto!? Nici vorbă, dom’le, de de-astea. Pe ce lume trăieşti? Banu’ face totu’ acolo. Să munceşti, să faci bani, ca să consumi. Să dai banu’ înapoi în circuit. Îţi iei casă cu credit, o plăteşti de trei ori la bancă, da’ asta-i viaţa. Aşa e sistemu’. Chestia e că dacă lucrezi la altu’, nu faci mare brînză. Munceşti pentru el. Dar dacă-ţi faci biznisu’ tău e altă viaţă. Eu mi-am plătit casa deja anu’ trecut. Ăia te-ajută să porneşti afacerea ta. Te încurajează. Doar să ai tu ceva în cap şi să porneşti treaba. Chestia e, cum ţi-am zis, banu’. Să consumi, să circule coco în sistem. Munceşti toată ziua, te duci rupt acasă, bagi o bere, un televizor, un sex cu nevasta, şi pa. S-a dus ziua. Mîine o iei de la cap.“ Întreb: „Şi unde-i comunismul în toată treaba asta?“ Omul rîde cu poftă şi-mi răspunde: „Eee… Acu’, n-o lua şi tu aşa. Astea-s jargoane de-ale noastre, de p-acolo.“
Sigur, discuţia s-a purtat la un nivel care i-ar face pe unii să strîmbe din nas, iar pe alţii să leşine de panica absenţei referinţelor bibliografice şi a definirii termenilor. Merg însă mai departe, cu speranţa că, totuşi, n-o tuşi convulsiv chiar toată lumea care citeşte rîndurile astea. Există un pic de viaţă şi dincolo de vigilenţa cititorului specializat în rescrierea – evident, întotdeauna mai inspirată – oricărui articol pe care îl citeşte. Prin urmare, folosind ca prim argument discuţiile triviale de mai sus, revin, săptămîna viitoare, cu un soi de răspuns la articolele unui coleg din presa scrisă, un jurnalist pe care îl preţuiesc în modul cel mai sincer. Domnia sa defineşte, într-un fel foarte personal, „comunismul cool“ de peste Ocean. Nu pentru a-l contrazice cu orice chip, ci pentru a dezbate, propun un alt punct de vedere. Spor în toate cele! Pe săptămîna viitoare.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
