Note, stări, zile
Ianuarie-februarie 1968
Notă – ianuarie 2013: Într-un caiet vechi, descopăr o serie de pagini care conspectează amănunţit Chateaubriand, Le Génie du Christianisme. Cîţi cititori mai are astăzi această carte? E, totuşi, în ea, un amestec de subtilitate şi candoare care ar merita recuperat de noile generaţii, confruntate, cu sau fără voia lor, cu pătimaşe dezbateri pe tema: era sau nu Eminescu ateu? Transcriu cîteva fragmente şi comentarii, în speranţa că ar putea stîrni încă nostalgii şi curiozităţi.
● cele trei „virtuţi“ ale religiei: vechimea, misterul, ceremonia.
● misterul se „arată“, ni se arată, în spaţiul umbrei, al tăcerii şi al singurătăţii. (Chateaubriand găseşte că „locul“ lui predilect nu e cîmpia, ci pădurea. Îi lipsea experienţa deşertului, sau a Bărăganului...)
● pentru a înţelege bine „spiritul legii“, trebuie să percepi legea ca muzică (reformularea mea).
● creştinismul nu recunoaşte decît două „stări“ sociale, două „clase“: celibatul şi căsătoria.
● pentru evocarea slujbelor paleocreştine, e citată, cu adaosuri personale, prima Apologie a Sfîntului Iustin Martirul şi Filozoful. Creştinismul ca „religie nouă“ s-a născut în subteranele unui vechi şi mare imperiu păgîn, din nevoia de a opune corupţiei în care se scufunda societatea romană, moravurile simple ale „vîrstei de aur“. Firescul încearcă să evacueze artificiul. Se caută pacea lăuntrică a umanităţii aurorale, dar în condiţiile unei cvasi-ireversibile pierderi a inocenţei şi a libertăţii. În „epoca de aur“, viaţa „simplă“ era „normalitatea“ însăşi. Acum, ea este o opţiune riscantă. Primii creştini nu reuşesc, de aceea, să redobîndească, odată cu simplitatea, şi bucuria iniţială. Virtutea lor se naşte în umbra catacombelor. Slujbele lor se petrec în lacrimi. Dumnezeul lor şi ei înşişi sînt victime ale persecuţiei. Dar cu atît mai preţioasă e reuşita lor, căci ea nu e „naturală“, ci cultivată în împrejurări potrivnice.
● lumea şi omul se „strică“ prin dizarmonia crescîndă a ansamblurilor. Ordinea structurală devine tensiune şi ruptură. În cazul omului: raţiunea şi inima, date constituive ale lui, intră în disjuncţie. Cu cît insul e mai „civilizat“, rigoarea lui morală se relativizează: cînd e prea liber – e grosolan, cînd se ocupă de ştiinţe – îşi pierde imaginaţia şi credinţa, cînd e „inspirat“ – i se fisurează discernămîntul. Ideile asfixiază sentimentele, sentimentele asfixiază ideile. Ceea ce fusese alcătuit pentru a funcţiona în concordie sfîrşeşte în război şi destrămare.
● consideraţii despre astronomie – două surse ale ei: nevoia de orientare, născută din experienţa păstorilor nomazi, şi necesitatea măsurătorii, legată de apariţia proprietăţii. Popoarele mai apropiate de natură şi mai „conservatoare“ au înţeles mai repede şi mai bine astronomia decît cele „mai avansate“ (vechii indieni vs vechii greci). Se uită că, după căderea Romei, astronomia, laolaltă cu alte ştiinţe şi-au găsit adăpost în mînăstiri, adică în instituţii pe care „modernitatea“ le dezavuează.
● mişcarea şi repaosul, întunericul şi lumina, anotimpurile etc. nu sînt succesive decît în aparenţă; în realitate sînt coexistente şi veşnice. În acelaşi moment în care noi intrăm în noapte, alţii intră în zi: spectatorii se schimbă, dar spectacolul rămîne acelaşi. Altfel spus, ziua şi noaptea sînt succesive în spaţiu (durată „progresivă“), dar simultane în timp (durată „absolută“). În timp se exprimă unitatea universului, în spaţiu – diversitatea lui. Spaţiul e discontinuu, are „părţi“, timpul e continuu, are prescurtări: fiecare subdiviziune a timpului are structura întregului, fiecare minut e eternitate prescurtată. Dacă am putea percepe, dintr-o privire, tot ce se petrece în lume în intervalul aceluiaşi minut, am constata că acel minut conţine totul: naştere, moarte, iarnă, secetă, catastrofă şi euforie.
● zborul se asociază, discret, cu singurătatea. Chiar cînd zboară în stol, fiecare pasăre e izolată în plutirea ei.
