Cum se încasează fonciirea?
- despre nebănuitele aventuri ale impozitului agricol -
„O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului“, zice Jupuitu în romanul lui Marin Preda, înainte să se apuce să confişte ceaunele şi velinţele. Impozitul plătit de ţărani era atunci principala sursă de venit a statului român. Logic, dacă ne gîndim că 80% din populaţie trăia la sate. De altfel, există un grafic în teoriile dezvoltării care arată cum statele trec de la impozitarea la subvenţionarea agriculturii, pe măsură ce se dezvoltă (Gigel, 1997, Paraschiv, 1932 – glumesc, nu există astfel de autori care să fi scris despre subiect, dar dacă voiam să mă dau deştept, i-aş fi căutat pe cei reali în bibliotecă). Ce înseamnă asta? E simplu: cîtă vreme populaţia rurală este predominantă, ea constituie talpa ţării, statul trăieşte pe spatele agriculturii. Apoi se întîmplă industrializarea şi urbanizarea. Populaţia se mută la oraş într-o generaţie sau două. Industria, serviciile şi comerţul devin dominante. Agricultura devine marginală în PIB, şi doar procente mici din populaţie mai lucrează în domeniu.
Cum statul naţional industrial modern nu vrea să depindă de importul de mîncare, subvenţionează producţia de porumb (SUA), grîu (Franţa) sau orez (Japonia), apoi întreaga agricultură. Nu e o coincidenţă că cele trei ţări au făcut cam în acelaşi timp acest pas. Cîndva, în anii 1920, Franţa, SUA şi Japonia au trecut de la a lua bani de la ţărani la a le oferi bani sub formă de subvenţii.
UE a venit cu o politică agricolă comună, care a extins modelul francez la toată Europa: avem puţin ţărani, deci îi protejăm şi îi subvenţionăm. Acum, ce ne facem cu România? Care n-are puţini ţărani, dimpotrivă. Atunci cînd Moromete stătea şi fuma pe prispă, în timp ce Jupuitu se bătea cu femeile lui pe ţoalele de zestre, echivalenţii lui japonezi, americani şi francezi îşi reveneau după o criză economică devastatoare, care lăsase milioane de ţărani fără ferme şi îi mutase la oraş. Dar cei rămaşi intrau pe calea subvenţionării. România a parcurs mai lent urbanizarea, şi doar parţial. Bogdan Murgescu (în cartea România şi Europa) arată cum comunismul nostru a fost destul de ineficient în a-şi face treaba pe care el însuşi o clama: industrializarea şi urbanizarea. Eroina din Sînt o babă comunistă!, a lui Dan Lungu, este iremediabil îndrăgostită de comunism pentru că a adus-o de la făcut bălegar pentru sobă la ţară, la apartament de bloc la oraş. Problema e că acest comunism al nostru a fost mai incompetent şi în a face această treabă simplă decît a fost capitalismul în state care plecau de la niveluri similare din interbelic – Grecia, Portugalia, Italia, de pildă. Adică mai multe actuale babe au fost mutate în tinereţe la oraş de capitalism decît a reuşit comunismul nostru. Pur şi simplu, aia era direcţia de mişcare a societăţii.
Problema e că România rămîne în continuare cu o uriaşă populaţie rurală ocupată în agricultură: 40%. Şi de aici drama macroeconomică pe care o trăim: am făcut trecerea de la impozitare la subvenţionare, ca şi cum am fi o ţară dezvoltată. Dar nu sîntem acolo. Am intrat în tranziţie cu o populaţie agricolă uriaşă, care îşi primea terenurile înapoi şi plătea impozite minimale pe aceste terenuri. Cum poţi subvenţiona 40% din populaţie? Adevărul este că nu poţi la modul real. Subvenţia pe suprafaţă pe care o primim de la UE înseamnă puţin, dat fiind că suprafeţele sînt foarte mici. Deci în practică, funcţionează ca un fel de ajutor social mascat pentru cei mai mulţi dintre beneficiarii săi. Pe de altă parte, fără impozitare şi fără contribuţii sociale, ai o mare parte din populaţie care nu beneficiază de servicii sociale. Acum, foştii agricultori de la CAP beneficiază de o pensie pe care au ajuns să o aibă în două etape – prima dată, pensiile mizere de la CAP au fost trecute în aceeaşi găleată cu pensiile de stat obişnuite, apoi Guvernul PDL a instituit pensia minimă, poate cea mai eficientă măsură de protecţie socială de după Revoluţie, dată aproape pe neobservate de un guvern hulit că a fost fără inimă cu populaţia. Dar ţăranii care acum au 35-55 de ani – deci nu au apucat să lucreze la CAP – nu vor avea nici măcar atît.
Deci, ce e de făcut? Vă zic, nu e uşor. De unde să începi? Au fost fel de fel de variante. Prin 2010, Ministerul de Finanţe a venit cu o propunere pentru un impozit forfetar: statul urma să estimeze cam cît cîştigă un agricultor şi îi cerea banii la începutul anului, indiferent de cît cîştiga de fapt. Doar ce a apărut ideea şi ministrul Agriculturii de atunci s-a opus public: cum să ceară statul banii pe o recoltă care încă nu a fost vîndută? Corect. Ideea a murit.
Adevărul e că nu e ca şi cum nu am avea deloc impozit pentru ţărani. Dimpotrivă, avem. Doar că e gîndit stupid. De fapt, nu a fost gîndit, diverşi inşi au venit cu cîte o idee de reglementare, şi din această şurubăraie continuă am ajuns la ceva atît de complicat, încît nici inginerii NASA nu ar fi în stare să plătească pe bune impozitul agricol, dacă s-ar muta să facă agricultură în România.
Fiţi atenţi. Ţăranii care vînd în pieţe sau la marginea drumului îşi scot un certificat de producător. Aceştia nu plătesc impozit pe venit. Ţăranii care vînd către un intermediar, vînd pe un aşa-zis borderou, adică un fel de listă unde intermediarul scrie ce a cumpărat şi cît şi de la cine şi cu cît. Apoi, ar urma ca acest intermediar să plătească 2% din sumă ca impozit + 5% contribuţie la sănătate. Deci Gigel vinde companiei Megaproduction SRL, iar Megaproduction ar trebui să se ducă la stat să zică: bă, statule, uite fonciirea şi contribuţia de sănătate a lui Gigel. De ce ar face Megaproduction chestia asta nu e deloc clar. De fapt, colectarea din acest impozit era spre zero. Cum ar fi trebuit să se aştepte orice om cu scaun la cap. Mai sînt apoi diverse măsuri, cu bani europeni, care ar trebui să susţină agricultura (atenţie, nu vorbim aici despre celebra subvenţie europeană pe suprafaţă, pe care o iei doar pentru că cultivi pămînt). Deci, există măsuri europene care: ajută fermierii tineri să-şi constituie o fermă, ajută fermierii de subzistenţă să devină productivi, ajută fermierii să se asocieze în grupul de producători. Problema e că pentru a avea acces la aceşti bani, trebuie să devii PFA (persoană fizică autorizată). Deci, te duci cu acte la stat şi zici: bă, statule, fă-mă PFA. Dacă reuşeşti chestia asta – şi nu deloc uşor, aceiaşi ingineri de la NASA ar capota şi aici –, atunci vei ţine contabilitate în sistem real şi vei plăti un impozit de 16%. Evident, spune o doamnă care a lucrat cu PFA-uri de fermieri, oamenii îşi fac PFA, dar nu ţin contabilitate de fapt, deci accesează banii europeni trei ani şi apoi ies din sistem (aşa e regula, la trei ani trebuie să arăţi rezultate).
Ştiu că sună ca dracu’ tot ce vă spun, dar chiar este ca dracu’. De fapt, aproape nimic din acest construct formal-legalist nu funcţionează. Certificatele de producători se dau pe şpagă la primării, şi oricine vrea să fie scutit de impozit dă şpaga, şi gata. Borderourile de achiziţii se fac fictiv şi subraportează, iar impozitul nu se varsă oricum – că cine stă să controleze ce vinde ţăranul şi cui? PFA-urile au eşuat în a aduce agricultura în zona economiei formalizate, aşa cum se dorea.
Ce e de făcut? Adevărul e că prima dată mi s-a părut o idee foarte bună ce a făcut Guvernul. Ştiu chestiile de mai sus de la colegii mei, Lucian Luca şi Alexandra Toderiţă, care tocmai lucrau la un raport despre fiscalizarea agriculturii. Pe măsură ce îmi făceau scheme despre cum şi ce există, mă minunam: nu, ceva atît de stupid nu poate să existe! Şi totuşi, există. Deci, cum lucram noi la raportul despre fiscalizarea agriculturii, pac!, ştire că Guvernul dă o ordonanţă care schimbă complet sistemul. Aşa, peste noapte, fără consultare. De fapt, a fost un fel de consultare, aveam să aflăm mai tîrziu de la Ginu Toma, un om care conduce o asociaţie a fermierilor. Au fost chemaţi luni la Ministerul de Finanţe, au zis că nu le place ideea, marţi au aflat că s-a dat ordonanţa. Mă rog, să trecem peste lipsa de eleganţă, să vedem ce au făcut.
Cum ziceam, mie îmi place ideea în principiu. Ce face noua ordonanţă? Statul zice aşa: băi, Gigele, tu iei subvenţie de la noi (de la UE, de fapt). Cînd vii să depui cererea de subvenţie, tu declari că ai X hectare pe care cultivi Y plantă. Ei bine, fii atent, noi calculăm că tu ar trebui să obţii suma Z pe an de pe urma acestei culturi. Tu faci cum vrei, dar ne plăteşti anual 16% din Z şi, gata, scapi de gura noastră.
Cum calculează statul acele baremuri de venit? Bănuiala mea e că din burtă, dar să nu fim cîrcotaşi, de undeva trebuia început. Evident, veţi spune, este fix ce propunea Ministerul de Finanţe în 2010, sub Guvernul Boc – acela de făceau Antenele şi intelectualii de stînga clăbuci zicînd cît e de odios şi suge sîngele poporului. Păi, da, aveţi perfectă dreptate, Ministerul de Finanţe e mereu acelaşi, vrea să ia bani de la ţărani, nu reinventează roata. Singurul schepsis e că nu-i mai zice „forfetar“, şi că în loc să ceară banii înainte, ca la curve, statul îl lasă pe ţăran să plătească la sfîrşitul anului.
Trebuie să mai spun că agricultura de subzistenţă rămîne în continuare neimpozitată, adică cine are mai puţin de două hectare, nu plăteşte acest impozit. Dacă mă întrebaţi pe mine, limita trebuia pusă mai sus, ţăranii cu puţin pămînt trebuiau lăsaţi în pace – cred că cinci hectare era mai rezonabil. A doua precizare: regimul PFA-urilor nu se schimbă, deci cine a apucat să lucreze pe bune ca PFA, nu e afectat.
Una peste alta, decît harababura de pînă acum, e un sistem mai bun, chiar dacă a fost croit ghiolbăneşte. Bon, deci Alexandra Toderiţă şi Lucian Luca refac raportul, evaluează noul sistem, urmăresc ce declară guvernanţii, organizează o dezbatere la Fundaţia Româno-Americană (finanţatorul acestui proiect al CRPE). Iar dezbaterea a fost unul dintre acele momente în care realizezi că în politicile publice, ca şi în viaţă, nu există prînz gratis şi rezolvare simplă la probleme complexe.
Ce îmi plăcuse mie în primul rînd era ideea de a lega impozitul de subvenţie. Mi se păruse un fel isteţ de a rezolva cumplita dilemă demografico-economică: cum poţi să nu impozitezi, dar să subvenţionezi mare parte din populaţie? Nu poţi, de fapt. Dar dacă tot ai externalizat problema subvenţiei (că ţi-o plăteşte UE), atunci fă un fel de tîrg cu ţăranul: iei subvenţie, dar plăteşti impozit. Asta a spus şi ministrul de Finanţe, Daniel Chiţoiu: ţăranul va merge la APIA, va depune formularul pentru subvenţie şi i se va calcula impozitul. Acum, întrebare: cînd şi cum se va plăti impozitul? Va merge personal ţăranul să plătească? I se va reţine automat din subvenţie? Asta nu se poate ca timp: ordonanţa zice că impozitul se plăteşte în decembrie, dar subvenţia vine mai tîrziu. Dar chiar dacă s-ar regla asta cu timpul, e ok să faci din APIA organ fiscal? E ilegal, conform regulamentului european, zice o doamnă care a lucrat la APIA. Plus că UE se va supăra, şi poate pe drept cuvînt: adică, băi Românico, noi dăm subvenţie la ţăranul tău şi tu opreşti impozit pe subvenţii? Staţi, doamnă UE, că nu e impozit pe subvenţie, este impozit pe venit, doar că îl legăm de subvenţie ca să-l putem colecta, să nu-i punem pe oameni pe drumuri. Asta rămîne de discutat cu UE. Deocamdată, APIA nu pare să vrea – cineva care a fost la negocieri ne-a spus că e scandal între APIA şi Fisc.
Între timp, în loc să lămurească modul de colectare, Guvernul dă comunicate de presă cu aer uşor tembel, ca să-i convingă pe ţărani că de fapt vor plăti mai puţin impozit. Uite, zice Guvernul într-un răspuns pentru HotNews, dacă ai o suprafaţă cu porumb, pînă acum plăteai atît, de acum vei plăti mai puţin. Băi, Guvernule, eşti varză! Dacă omul nu plătea nici un impozit pe venit pînă acum, degeaba îi faci calcule raportate la ficţiunea legală curentă, că nu poate să plătească mai puţin decît zero.
Dacă Guvernul va găsi vreo modalitate prin care impozitul să fie dedus din subvenţie, probabil se va trezi cu procese şi va fi greu să convingă UE. Practic, ţăranul n-ar simţi nimic, decît o scădere a subvenţiei. Însă nu cred că se va întîmpla asta. Totul depinde de normele de implementare. Şi tare mă tem că ţăranii vor păţi cum s-a întîmplat cu plătitorii de drepturi de autor: s-a băgat impozit, dar la normele de implementare ne-am trezit că nişte idioţi de la Finanţe ne trimiteau la trei instituţii diferite să plătim fonciirea pe intelect. A trebuit să facem atunci petiţii online şi flash mob la Finanţe ca să se schimbe modul de colectare. Dacă 660.000 (cît crede guvernul că ar fi) vor trebui să meargă personal la Fisc şi la Casa de Sănătate să plătească, atunci Ministerul de Finanţe va avea o mare surpriză cu rata de colectare. Iar să meargă vreun Jupuitu prin sate pentru asta, nu cred.
Problema e că, trecută aşa în grabă, ordonanţa aduce nişte principii aparent bune, dar nici o idee despre cum vor funcţiona în practică. Declaraţiile de la Finanţe mai rău bagă lumea în ceaţă. În tot acest timp, urmaşii lui Moromete fumează cu ochii la TV – atîtea idei au auzit ei de la stat, încît ştiu că mai nimic nu se concretizează.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
