Note precare
● O însemnare a lui Eugène Ionesco din 1967: „Conflictul din Orientul Mijlociu s-a liniştit puţin. Ne-a împiedicat să ne ocupăm de literatură timp de trei sau patru săptămîni. Acum, pot să reîncep. Din timp în timp sîntem proiectaţi în evenimente. Apoi, un calm precar se reconstituie iar. Ne regăsim în plină iluzie. Atunci, putem să facem literatură frumoasă şi să vorbim, de exemplu, despre faptul că ştim că liniştea precară din acest moment este iluzorie. O ştim şi n-o ştim. Vorbim despre iluzie şi despre ce nu este iluzie. Ne aflăm, cu toate acestea, în iluzie, şi doar cu un picior în realitate.“ Mi-amintesc că, în timpul zaverei constituţionale din vara lui 2012, mulţi oameni care trăiesc prin şi pentru scris erau bulversaţi, nervoşi, deprimaţi din acelaşi motiv: ştirile i-au extras brutal din lumea lor şi i-au plasat captivi în nelinişte şi tensiune. De fapt, îi irita precaritatea liniştii democratice de la noi. Insuportabil pentru orice spirit lucid este tocmai asta: faptul că dezastrul se află mereu la un pas distanţă, te poate doborî oricînd, pe neaşteptate, fără să-l poţi prevedea, fără să-l poţi preîntîmpina, fără să-l poţi evita. Precaritate – cuvîntul apare de două ori în micul fragment citat de mine din Ionesco, şi este ataşat adjectival substativelor „calm“ şi „linişte“. Substanţa calmului, a liniştii este injectată cu precaritate. Conştiinţa acestei precarităţi împinge la disperare pe orice lucid. Salvarea – şi după Ionesco, şi după alţii foarte mulţi de dinaintea lui – este evadarea în iluzie. Iluzia e utilă şi eficientă pe termen scurt. E un fel de narcotic.
● Dean Martin spunea pe scenă, în spectacolele The Rat Pack, o glumă care avea de fiecare dată succes: nu eşti beat decît atunci cînd stai întins pe podea şi simţi nevoia să te ţii de ceva. Iluzia are exact rolul mînerelor pe care beţia de luciditate te face să le cauţi cînd stai întins pe podea. Iluzia pe care o vindea Dean Martin la fiecare spectacol de genul acesta era că e abţiguit şi că, în general, bea de stinge. Acum ştim că Dean Martin era departe de a fi un băutor – prietenii lui mărturisesc că nici „social drinker“ nu era –, că nici vorbă să fi fost măcar încălzit de alcool pe scenă, iar în paharele pe care le tot ţinea în mînă spunînd că sînt pline cu Jack Daniel’s era, întotdeauna, ceai. Iluzie...
● Cu cîţiva ani în urmă (vreo şapte), un scurt cutremur a zgîlţîit Bucureştii într-o seară de toamnă blîndă. În fapt, nimic dramatic. Lumea a şi uitat acel cutremur. De atunci, alte zeci de cutremure similare s-au succedat. Dar acela mi-a rămas mie în memorie pentru că eram singur acasă, era întuneric afară, probabil că nu eram în cea mai bună stare sufletească, şi spaima mea a fost imensă, paralizantă, aproape, în apogeul ei, isterică, aproape, în urmarea ei. Am oroare de cutremure – sînt coşmarul meu cel mai puternic. După ce blocul meu a încetat să se mai clatine, am luat-o pe scări în jos, spre ieşire. Am ieşit în stradă şi am constatat că nimeni altcineva de la mine din bloc ori din imobilele vecine nu ieşise pe stradă. Am stat singur pe trotuar, am fumat o ţigară, am privit maşinile care se scurgeau încet pe strada mea. La un moment dat, portarul a deschis uşa blocului şi m-a întrebat dacă totul e în regulă cu mine, cum stau acolo la marginea trotuarului în papuci şi privesc în sus şi-n jos. Portarul acesta e foarte grijuliu cu mine. Îmi dă mereu sfaturi de toate felurile. Ieri, de pildă, m-a sfătuit să nu pun la inimă ce-mi fac ăştia de la mine din partid, că-s hoţi şi derbedei toţi, şi de-aia nu i-a votat poporul şi nici nu o să-i mai voteze, şi să trec la partidul „lui domnu’ Dan“, că el e om bun, cinstit şi are grijă de oameni. În fine, portarul meu îmi dă fel de fel de sfaturi venite din asemenea inocentă bunătate, încît aproape mi-e drag omul. Atunci, în seara acelui cutremur, nu făceam politică, şi portarul era mai preocupat de viaţa decît de cariera mea. A deschis, aşadar, uşa blocului şi m-a întrebat dacă sînt bine. Da, i-am răspuns. Doar că nu înţeleg cum de n-au ieşit oamenii afară. A fost, totuşi, cutremur. Portarul mi-a spus că nu s-au speriat toţi aşa ca mine. Că sînt cam sperios. I-am mărturisit că mi-e frică de cutremur, într-adevăr. Şi el mi-a spus: „N-are de ce să vă fie frică, domnu’ Voinescu, n-are de ce. Cînd vă vine ceasul, vă ia şi din faţa altarului, aşa că degeaba ieşiţi afară la cutremur. N-are nici o importanţă.“ M-a cutremurat seninătatea cu care portarul mi-a spus asta şi, mai ales, m-a cutremurat că omul acesta bun şi blînd crede că astfel m-a ajutat să trec momentul. Un stoic, poate, portarul meu. Apoi, ca şi cum am presimţit sfatul politic pe care mi-l va da peste ani, am urcat în casă şi mi-am petrecut restul serii uitîndu-mă la OTV, unde s-a comentat la nesfîrşit cutremurul, într-un grup pestriţ compus din prezicători, vrăjitoare, astrologi, oameni capabili să devină medium, experţi în detectarea apei cu ansa, răspopiţi, specialişti în tehnicile de manipulare ale serviciilor secrete, experţi în războiul minţilor, ufologi – şi Dan Diaconescu. Tema, evident, era „cînd va veni cel mare?“ Pe care îl aşteptăm, dacă nu mă înşel, şi astăzi. De atunci, sentimentul precarităţii mele al vulnerabilităţii mele, al micimii mele, se amestecă în mintea mea cu ecranul încărcat al OTV-ului.
● Şi un fragment din Jurnalului lui Tolstoi: „15 iunie. Exact trei luni de pauză. Trei luni de inactivitate şi de o viaţă de care nu mă pot declara mulţumit. Cam trei săptămîni am fost la Scheideman şi-mi pare rău că n-am rămas acolo. Cu ofiţerii aş fi ajuns să mă înţeleg şi cu comandantul bateriei m-aş fi aranjat. În schimb, societatea proastă şi furia mea tăinuită, provocată de situaţia precară în care mă aflu, ar fi acţionat pozitiv asupra mea. M-aş fi supărat, aş fi tînjit, m-aş fi străduit să-mi depăşesc moralmente situaţia şi aş fi devenit mai bun – aş fi lucrat.“ Cu exact trei luni în urmă, pe 12 martie, Tolstoi sosise în Bucureşti. Să se fi molipsit de boala intelectuală a locului? Simptomele par a fi clare.
