Americani mîncînd

Trăind, la un moment dat, în prima jumătate a anilor ’90, pentru mai mult timp, în Statele Unite, m-am confruntat – ceva mai devreme decît unii dintre compatrioţii mei – cu obsesia a ceea ce americanii numesc organic food („mîncare organică“, adică naturală, fără chimicale, cum ar veni). Într-o primă fază, nu prea înţelegeam ce înseamnă lucrul în cauză. Ajuns în hypermarket-urile texane, în vara lui 1993 (cînd, pentru mine, termenul de grocery definea încă o alimentară amărîtă din vremurile ceauşiste), am fost literalmente şocat. Nu-mi venea să cred că poate exista atîta mîncare (splendid ambalată!) într-un singur loc. Tentaţia iniţială, îmi amintesc exact, fusese aceea de a cumpăra cît mai mult şi de a congela acasă, pentru a preveni o eventuală criză ulterioară. Fascinaţia nu a durat însă prea mult. Am descoperit rapid că mîncarea avea un gust oribil, ori, în sfîrşit, total diferit de gustul produselor similare consumate de noi, pe atunci, în România. În plus, prin supermarket, la tot pasul, cînd întindeai mîna după o sticlă ori după vreo cutie mai răsărită, dădeai peste un avertisment necruţător, care-ţi tăia tot cheful de viaţă: „Dacă veţi consuma aceste ouă, trebuie să ştiţi că găinile de provenienţă au fost hrănite cu hormoni şi antibiotice şi nu au crescut la sol.“ „Dacă plănuiţi să consumaţi acest punch, trebuie să ştiţi că el conţine doar 10% concentrat natural de fructe, restul componenţilor fiind derivaţi sintetici. Anumite studii demonstrează că unii componenţi sintetici au cauzat ori pot cauza cancerul.“ „Dacă aţi hotărît să cumpăraţi aceşti cartofi, e important să aveţi în vedere faptul că provin din terenuri agricole tratate cu formule de insecticid care, în unele situaţii, au provocat leucemii.“ etc. etc.

Tot răul a fost, pînă la urmă, spre bine, întrucît, înspăimîntat teribil, am început să caut alternative, una dintre ele fiind – la sfatul prietenilor americani – magazinele cu „mîncare organică“. Aici produsele erau, cel puţin prezumtiv, în totalitate „naturale“, riscurile de a descoperi un carcinom în pipota curcanului, o paloare leucemică pe coaja cartofului sau un gălbenuş lovit de SIDA în oul de găină devenind semnificativ mai reduse. Mîncam fără chimicale, dar o problemă continua să rămînă insolvabilă, determinîndu-mă, în timp, să pierd o mulţime de kilograme (nu că aş regreta neapărat, retrospectiv privind astăzi lucrurile!): gustul. „Mîncarea organică“ avea parcă un gust şi mai straniu decît, cum să-i zic, „mîncarea... anorganică“. Am ajuns în scurt timp să-i compătimesc pe americani (deşi, paradoxal, se ştie, au cel mai mare număr de obezi din lume!). Mi se păreau nefericiţi din punct de vedere... alimentar. Revenind în România, am dezvoltat, prin urmare, un reflex similar salivării canine pavloviene: acela de a hrăni americani. Practic, nu există yankeu care să fi trecut prin Universitatea ieşeană (haideţi, să nu exagerez – pe la Facultatea de Litere, să zicem!), în ultimii cincisprezece ani, căruia eu şi soţia mea să nu-i fi gătit măcar o dată. Mîncare „organică“, „anorganică“, nu mai contează, din moment ce vorbim despre mîncare cu gust.

Revelaţiile au fost mereu pe măsura eforturilor. Am văzut, cu aceste ocazii, şi americani fericiţi. I-am observat descoperind salata de vinete cu icnete irepresibile, de dulăi hămesiţi, i-am studiat muşcînd din pătlăgelele murate cu priviri îngrijorate, de fugari ce mănîncă, terifiaţi, pe la colţuri, i-am prins adunînd resturile arse ale mititeilor de pe grătarele încinse şi băgîndu-le în gură cu iuţeala şuţilor dîmboviţeni, i-am privit ştergînd zeama de ciorbă de pe fundul farfuriei cu coajă de pîine şi mîrîind a extaz, i-am ascultat ronţăind preocupaţi oase de pui – mai ceva ca Rita, maidaneza blocului, pe care o hrănesc în fiece dimineaţă –, i-am contemplat înfulecînd fără milă mămăliga fierbinte şi caşul frămîntat, ori slana cu ceapă roşie, i-am perceput (în intervalul unor sutimi de secundă) înşfăcînd hamsiile prăjite din vîrfurile scobitorilor, cu limbi supersonice, de dragoni mitologici, i-am asistat în strădania lor pantagruelică de a termina un somn întreg cu usturoi şi le-am dat pastile de uşurare a digestiei după ce sesizam că demonul prostraţiei este pe punctul de a pogorî peste ei. Dintre toate ospeţele cu americani însă, două mi s-au întipărit cu claritate în memorie, datorită unor episoade pentru care nu eram aproape deloc pregătit. În primul, o fetiţă frumuşică, delicată, firavă chiar, de vreo cinci anişori, mănîncă sarmale dintr-o farfurie – cam mare, e drept, pentru ea. Mama, care tocmai a terminat o a doua porţie, ştergînd conştiincios farfuria, îi spune că, dacă simte că nu poate tot, ar fi bucuroasă să-i termine ea însăşi „the sarmales“. Fetiţa ridică o privire de fiară în plin avînt vînătoresc şi zice, cu glas cavernos, ieşit parcă direct din celebrul film The Exorcist: „Only over my dead body!" În al doilea, un distins profesor de literatură americană ratează ultimul ardei copt din imensul vas de sticlă (golit în cîteva minute), în favoarea soţiei (ceva mai iute în mişcări), şi, resemnat, înhaţă bolul propriu-zis, unde compoziţia maronie, de oţet şi ulei, clipoceşte încă apetisant. Bea apoi „sosul“ cu gesturi epifanice. Dacă ar fi să dau crezare autenticităţii comparaţiei eminesciene, părea „un mort frumos, cu ochii vii, ce scînteie-n afară“.

Inutil de precizat că, în toate cazurile, serviciile aduse imaginii României au fost mai consistente decît discursurile publicitare ale delegaţiilor noastre diplomatice.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

  Ilustraţia L. Muntean