Monopolul natural al sănătăţii
În 1991, eram prin Germania, la filmare. O echipă relativ redusă: un operator şi doi redactori. Celălalt ziarist era Emanuel Isopescu. Sărmanul, avea o înfiorătoare durere de măsea. Falca umflată, dureri crîncene. Ajunşi în Hamburg, în loc să mergem şi noi, ca tot omul, la o plimbare prin frumosul Sankt Pauli, îl ajutam pe Lulu Isopescu să găsească un medic de urgenţă. Era cam pe la două noaptea. I-am spus opinia mea: să ia un antibiotic de genul oxicilinei, să se îndoape cu algocalmine pentru a scăpa de durere şi să meargă cît de repede la un stomatolog. El, nimic: „avem asigurare medicală plătită, de ce să nu chemăm un medic?“ L-am chemat.
A venit doctorul neamţ, medic de familie. S-a uitat la Isopescu, i-a palpat falca. Apoi i-a prescris un antibiotic din gama oxicilinei, multe analgezice de tip algocalmin şi i-a recomandat o vizită cît mai urgentă la un stomatolog. Apoi a tăiat chitanţa pentru suma de 200 de mărci, contravaloarea consultaţiei (cam 140 de dolari, la cursul acelei perioade). Cinci ani mai tîrziu, la îndemnul expres al FMI şi pe banii Băncii Mondiale, România dezvolta un proiect-pilot pentru patru judeţe, încercînd să copieze modelul german al asigurărilor de sănătate.
Ca ziarist, mi-am exprimat rezerve serioase în privinţa reuşitei acelui model în România. Aveam argumentul administrativ. Sistemul german de asigurări de sănătate presupune multă rigoare birocratică, pe care românul nu este obişnuit a o practica. În plus, mai era vorba şi de costuri, ziceam eu. Făceam un simplu raport între PIB-ul german şi cel românesc şi îmi dădeam seama care ar fi diferenţa de calitate între două acte medicale similare, la noi şi la ei. Total empiric, calculam cîtă risipă (proporţională cu PIB-ul) s-ar produce în România (pe un sistem similar) dacă un medic de familie neamţ a încasat două sute de mărci pentru trei minute de consultaţie în Hamburg.
Au trecut anii, am copiat sistemul german. Cum arată „al nostru“ acum (ni se pare că) ştim. Medicul de familie român face multă hîrţogăraie şi semnează bilete de trimitere la specialişti. Dintr-aceştia avem din ce în ce mai puţini (din pricina emigraţiei profesionale) iar condiţiile din spitalele publice sînt imprevizibile. Unele sînt foarte bine conduse, altele sînt în pragul ruinei. Între timp, a apărut un debuşeu: sistemul privat. În medie, condiţiile de tratament sînt mai bune ca în sistemul public. Medicii şi asistenţii medicali sînt cam aceiaşi ca la stat, majoritatea muncind două norme. În plus, parte din serviciile medicale de la „privaţi“ sînt decontate de la bugetul de stat. Era momentul să apară zavera. Cît să fie alocarea bugetară pentru particulari? Vă mai amintiţi conflictul Băsescu – Arafat, de acum un an? A pornit exact de la accesul serviciilor private de urgenţă la finanţarea publică. Acum, ministrul Nicolăescu afirmă: „Spitalul privat este o afacere ca oricare alta, nu are de ce să ceară bani de la stat“ şi anunţă intenţia de a bărbieri din alocarea lor bugetară. Delegaţia FMI vine la Bucureşti, primeşte în audienţă pe reprezentanţii lobby-ului sistemului privat şi afirmă că „pacientul român are dreptul de a alege“. Carevasăzică, introduce în ecuaţie ideea Sfintei Libere Concurenţe, cea pe deplin aducătoare de bună chivernisire şi calitate sporită pe bani mai bine folosiţi.
În opinia mea, nici una dintre părţi nu are întru totul dreptate. În mod cert, pacientul (plătitor de taxe şi impozite) cu dare de mînă are dreptul la a-i fi subvenţionată o parte din tratament, proporţional cu cît a contribuit la buget, în cazul în care doreşte (şi poate) să se trateze în sistemul privat. Pe de altă parte, ideea liberei concurenţe în sistemul de servicii de sănătate ar fi, zice-se, total falsă. Fie sistemul cît de privat, în cea mai liberală ţară din lume, furnizorii de sănătate ar trebui trataţi ca un monopol natural, în nici un caz ca părţi ale unei pieţe libere. În acest caz, sfada spitale publice – spitale particulare ar fi similară cu bătaia pe buget dintre directorul de producţie şi cel de vînzări în interiorul unei companii. Rectific: al unei regii autonome. Fără nici un folos pentru client.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
