Şi totuşi...se mişcă
Bucureşti. Teatrul Odeon. Spectacol pe text de Bertold Brecht – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Formulă spectaculară grea. Foarte grea. Muzică multă, extrem de obositoare pentru unii. Cabaret cu chip expresionist, „teatralizare“ cu miză de sport extrem, estetică deloc simplă. Fără prieteşuguri ieftine cu sala, fără cerşiri de simpatie. Dimpotrivă. La un moment dat, de pe scenă, un fund gol a determinat două doamne din sală să pufnească a deranj. Momente lungi, care pierd ritmul, dar recuperează spectaculos, dacă nu te duci cu cronometrul la tine şi cu aerul că eşti în inspecţie la un spectacol de teatru. Sau poate că, pentru unii, nu recuperează nimic. E absolut normal. Nu mergem în sala de spectacol să vînăm unanimitatea. Mergem acolo din motive foarte diferite. Cu tot zaţul zilei, cu de-ale fiecăruia dintre noi, cu indispoziţii mărturisite sau ascunse, cu energie de suporter, cu antipatii, cu ciufuţenii, cu fiţe, cu idei fixe, cu aparate critice mai prăfuite sau mai contemporane, cu partizanate declarate sau cu mari pretenţii de imparţialitate. Spectacolul de teatru, în general, nu ne prea poate găsi într-o stare ideală – dacă o fi existînd aşa ceva. Dar poate, uneori, să ofere, să genereze ceva ce seamănă cu starea ideală. Sau poate chiar aia o fi. Dar la întîlnirea cu ea – vorba poetului – acum, c-o văd venind… aş voi să mi se pară. Aşa că fiecare dintre noi îşi poate rata spectacolul pe care îl vede, din motive absolut personale, fără nici o legătură cu ceea ce se întîmplă pe scenă.
Există un tip de spectacol plasat, de la bun început, pe cea mai ascuţită muchie de cuţit. Spectacolul care îşi asumă riscuri mari, în deplină cunoştinţă de cauză. Felul de a face teatru privind direct în hău şi dansînd pe marginea prăpastiei fără coarda de siguranţă a ironiei sau a autoironiei; gîndul, tactica şi strategia regizorului şi a trupei de actori care îşi asumă împreună pornirea pe acest drum. E caz rar pe la noi, pe aici. Dar asta nu înseamnă că lipseşte cu desăvîrşire. Iar regizorul Dragoş Galgoţiu şi povestea lungii sale experienţe cu trupa de la Odeon pot fi oricînd motive de a vorbi despre felul acesta de a face teatru. O altfel de estetică, o explorare a mizelor mari, o încăpăţînare şi o formă de consecvenţă care pot garanta orice, mai puţin succesul zgomotos, triumful limpede, cîştigarea unui capital de simpatie. E drept, trebuie recunoscut lucrul ăsta; în timp, se acumulează un soi de harţă rece între consecvenţa estetică şi observatorii fenomenului, care pot avea dreptate, uneori, în oboseala lor de a digera acest fel de încăpăţînare. Iar cînd se lipeşte eticheta, slabe şanse de reparare a situaţiei. E profund nedrept, dar aşa stau lucrurile – la fel de bine cum se poate înghiţi cu entuziasm o prostie făcută de un autor adulat, în aceeaşi măsură se poate pune la colţ o izbîndă a unuia antipatizat. Dar de cînd sînt observatorii fenomenului vreun capăt de lume? După cum, evident, nici rîndurile de faţă nu sînt.
Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită e un spectacol săpat adînc în inima teatrului – cu toate bolile şi virtuţile pe care le implică acest fapt, cu preţul pe care îl plătim toţi în treaba asta, actori, regizori, scenografi, coregrafi, critici, public. Sau, poate, cel mai corect, cu vorba unui regizor care a contribuit enorm la chipul actual al Teatrului Odeon – teatrul ca supremă formă de îndrăcire a umanului. Spectacolul lui Dragoş Galgoţiu e o formulă teatrală care expune enorm şi se expune în aceeaşi măsură, cu orice risc. Nu cred că epicul brechtian şi distanţarea trebuie căutate aici cu lumînarea criticului. Mi se pare ridicol de simplist, de rudimentar. De la bun început, totul pleacă în tuşe groase care ajung la paroxism, pluteşte peste tot o „obscenitate“ venită din dorinţa vizibilului de a fi supervizibil. E un cabaret la frontiera dintre expresionism şi horror, o colecţie fascinantă de citate vizuale, unele foarte subtile, altele cît se poate de accentuate. Într-un mod profund tulburător, spectacolul conţine un ceva foarte sigur, care nu se pierde pe parcursul celor două ore, indiferent de accelerările sau de obosirile ritmului. Iar necesitatea acestui ritm parcă dispare la un moment dat, fiind înlocuită de transformarea comediei negre în gravitate pură, în arătarea sinistrei goliciuni a întîlnirii cu răul şi cu monstruozitatea complicităţii generale la săvîrşirea răului.
Iar trupa de actori de la Odeon are un farmec şi o prezenţă extrem de personale în acest spectacol. Cu toţi anii trecuţi peste unii dintre actori, cu toate acumulările de succese şi de eşecuri, cu toate experienţele mai mult sau mai puţin fericite pe care le-au traversat, actorii şi regizorul acestui spectacol reuşesc ceva foarte greu de spus în cuvinte. Există momente în care tensiunea devine atît de vie, încît ai senzaţia că eşti în cu totul alt timp. Eşti în faţa unei trupe de cabaret pe care se poate vedea umbra precarităţii condiţiei din afara scenei, dar care spune, cu disperare, cele mai crunte adevăruri. Imaginea aceea idealizată, a trupei de actori, cu tristeţea condiţiei şi fericirea meseriei, clişeul de care te loveşti des, dar care, în cazul de faţă, se transformă în ceva incredibil de viu. Locul şi timpul de aici şi de acum se şterg. Sau, dimpotrivă, devin mai prezente ca niciodată. Se întîmplă ceva extrem de rar şi de magic. Iar despre Ionel Mihăilescu, interpretul lui Arturo Ui – din respect pentru excepţionala performanţă pe care o face, din bucuria de a-i contempla sublima efemeritate a reuşitei – nu am să spun nimic. Aşa ceva trebuie văzut. Indiferent de rîndurile de faţă, sau de alte rînduri. Indiferent de opiniile oricăror observatori ai fenomenului. Fie ei mai culţi, fie mai desculţi.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
