Presa artificială
M-am mirat în urmă cu cîţiva ani de felul în care, într-o discuţie la radio, un mai june gazetar făcea apologia jurnalismului bazat pe informaţiile de pe Internet. Eu eram de acord că Internetul e un extraordinar instrument în mîna jurnalistului, prin care poate afla mai uşor o mulţime de lucruri noi şi prin care poate, la fel de uşor, să verifice tot felul de date. Susţineam însă, că dincolo de asta, jurnalismul mai presupune şi altceva, fiindcă, altfel, gazetarul n-ar mai fi decît un simplu selector şi compilator de informaţii de pe Internet. Tînărul combatant pretindea însă că e o prostie să mai trimiţi oameni pe teren, cînd poţi afla totul de pe ecranul calculatorului, că în zilele noastre există metode mai rapide şi mai eficiente de aflare a informaţiilor, că presa modernă nu mai presupune vizite la faţa locului şi alte asemenea procedee învechite.
Am crezut atunci că aveam de-a face cu o părere izolată. În ultima vreme, am descoperit însă destui alţii cu vederi similare. Lăsînd la o parte faptul că trusturile media nu mai vor să cheltuiască bani trimiţînd jurnaliştii să se documenteze mai serios la faţa locului, e tot mai clar că tinerii jurnalişti, crescuţi cu computerul în braţe, par a-şi fi pierdut o bună parte din capacitatea de a se documenta pe teren. Pe deasupra, îşi creează şi teorii savante care să le justifice acest mod confortabil de a-şi face meseria. Numai că informaţiile obţinute exclusiv pe cale electronică au unele riscuri. E la fel ca la un automobil ale cărui comenzi foarte automatizate îţi dau impresia că se conduce aproape singur. La volan, eşti bine izolat de condiţiile de afară, în faţa unui bord plin de butoane, ecrane şi luminiţe. Te simţi stăpîn pe situaţie şi în siguranţă. Uneori însă, mecanica reală, fizica simplă, ele pot da totul peste cap.
Similară este povestea serviciilor secrete americane, care ani de zile s-au bazat în prea mare măsură pe informaţii de la sateliţi, drone şi alte asemenea dispozitive, pînă cînd au realizat că de fapt nu cunosc deloc situaţia adevărată din regiuni ca Afganistan sau Irak. Că nu ştiu ce cred şi ce intenţii au în realitate oamenii de acolo. La fel se întîmplă şi cu gazetarii care se limitează la ceea ce pot găsi în computer. Îşi restrîng singuri accesul la o mulţime de realităţi, date şi impresii care nu pot fi aflate decît dintr-un contact direct.
Cred că asta e una dintre cauzele (nu neapărat cea mai importantă) degradării din ultimii ani a calităţii mass-mediei de la noi. Obţinerea informaţiei de către media e prea „mediată“ prin computer, mobil, Facebook, Twitter şi altele. E deja un produs la mîna a doua. Ziariştii află tot mai rar în mod direct informaţia brută. Aceasta e transmisă de tot felul de persoane sau instituţii care n-au neapărat de-a face cu deontologia jurnalistică, iar instituţiile de presă (care nici ele nu mai par să respecte regulile elementare) nu fac decît s-o întoarcă pe toate părţile şi să speculeze la infinit despre ceea ce au aflat. Jurnaliştii au tot mai puţini bani de deplasări şi tot mai puţine iniţiative. Profesia lor e din ce în ce mai comodă, dar, în acelaşi timp, din ce în ce mai puţin căutată şi mai prost plătită. Iar agenda publică devine tot mai artificială. Povestea asta cu jurnalismul făcut de pe net, cu surse gen YouTube sau Facebook, e într-un fel o continuare a butadei din comunism: „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“.
Aşa se face că ziarele ajung să scrie unele despre altele, oamenii de la televiziuni vorbesc despre ce au văzut la alte televiziuni, ştirile sînt aceleaşi peste tot (doar interpretate altfel, în funcţie de afilierea politică a fiecărui post). Apar false probleme, ştiri greşite, ştiri nereale şi comentarii despre false ştiri. Este o reţetă sigură de a îmbîcsi atmosfera şi de a pierde publicul (ceea ce se şi întîmplă). Cercul se micşorează. Lumea preferă tot mai mult canale străine cu aer proaspăt (gen Discovery, National Geographic sau Travel), despre lucruri mai depărtate, dar mai puţin artificiale (mai rău e cînd cabliştii încep să le elimine din grila de programe, aşa cum RCS-RDS a făcut recent cu pachetele Discovery).
Chiar şi reportajele ajung să fie făcute din propria baie. Un fenomen tot mai pregnant (pe plan mondial) e că jurnalismul relevant pentru mai mulţi, imparţial şi serios documentat (despre alţii) e înlocuit de jurnalismul relevant pentru cîţiva, personal, documentat în propria minte (despre autor însuşi). De cînd cu moda Facebook, pentru unii jurnalişti au început să se cam estompeze diferenţele dintre un articol scris pentru o presă cu rol de serviciu public şi un text destinat unui cerc de prieteni obişnuiţi să dea like-uri ipocrite. Rezultatul e expunerea unei sume de probleme personale în dauna problemelor de interes public. Un fel de telenovelă generală. Pe scurt, o presă destinată sufleţelului. Modei globale i se adaugă tonurile şi exagerările specifice provinciei (ca să nu spun mahalalei) noastre, tupeul, sclifoseala şi autosuficienţa unor jurnalişti din noua generaţie.
