Pana de la Versoix

Nu mai ştiu dacă înainte sau după Revoluţie, dar în orice caz prin acea perioadă, am auzit circulînd următoarea poveste. Cică prin anii ’70, doi tipi care lucrau la o întreprindere socialistă (sau la un institut de cercetare), în posturi mai de conducere, ingineri sau cercetători, cu ceva funcţii şi prin PCR, au fost trimişi în Franţa la un congres. Era prima lor ieşire în Occident şi erau puţin speriaţi, uşor umili şi în acelaşi timp foarte curioşi. Situaţia era cu atît mai specială cu cît cei doi făceau deplasarea cu automobilul personal al unuia dintre ei. Era vorba, evident, despre o Dacie 1300, pe care în prealabil o pregătiseră cît se poate de bine la service-ul din cartier, plătindu-i bine pe mecanici şi uimindu-i totodată, cînd le-au adus la cunoştinţă că aveau de gînd să parcurgă cu ea cîteva bune mii de kilometri prin întreaga Europă.

Au plecat şi au trecut graniţă după graniţă, socotindu-şi fiecare bănuţ şi mîncînd, probabil, mai mult sandwich-uri preparate de acasă, dormind în maşină. Încet-încet au reuşit să ajungă pînă în Franţa, cea care, pe atunci, trebuie să fi părut din toate punctele de vedere mult mai îndepărtată decît acum. Au făcut act de prezenţă la respectivul congres de specialitate, despre ce o fi fost el, poate or fi făcut şi cîte o timidă comunicare ştiinţifică. S-au plimbat apoi prin Paris şi s-au tot minunat (dacă nu cumva s-or fi şi speriat) de colorata şi bogata lume liberă pe care o descopereau. Colegi de serviciu fiind, nu îndrăzneau să-şi împărtăşească pe deplin unul altuia uimirile despre lumea capitalistă şi cu atît mai puţin să facă vreo comparaţie cu ceea ce lăsaseră acasă. Nu se îndoia nici unul că, odată reîntors în ţară, celălalt va da o declaraţie la „organe“ în care cine ştie ce ar fi putut povesti...

În sfîrşit, a venit vremea întoarcerii şi cei doi s-au hotărît s-o ia prin Elveţia, după care să traverseze Austria şi să ajungă apoi în Republica Populară Ungaria „vecină şi prietenă“, adică înapoi în mai familiara lume a „lagărului comunist“. S-au minunat de măreţia Alpilor, traversînd în ritm de melc munţi şi văi, pe autostrăzi pe care toate celelalte automobile îi depăşeau. Nu doar că maşina lor era mai lentă din fabricaţie, negîndită fiind pentru circulaţia pe autostradă, dar motorul începuse să tuşească. Ceva nu era în regulă, de aceea, probabil, mecanicii care o pregătiseră la plecare în România şi-or fi luat o porţie zdravănă de sughiţuri. Şi tîr-tîr, povestea spune că pe la Versoix, maşina s-a oprit definitiv. Îngrijoraţi, cei doi au început să întrebe în stînga şi-n dreapta, în franceza lor învăţată la şcoală, de un service auto. Aflînd că sînt români, cineva i-a îndrumat către o vilă din apropiere, în care ar fi locuit cineva care vorbea româneşte şi care i-ar fi putut chiar ajuta. Au bătut la uşă şi li s-a deschis. Un domn înalt, care locuia acolo, i-a întrebat pe româneşte ce au păţit. I-au povestit. S-a dus cu ei la maşină să se uite. Au dus apoi automobilul în garajul lui, iar el s-a schimbat într-un halat de lucru şi a început să meşterească. Avuseseră mare noroc, omul se pricepea şi, nu după foarte mult timp, a reuşit să facă motorul să pornească din nou. Cei doi i-au mulţumit şi jenaţi, l-au întrebat cît îi datorează (deşi oricum nu prea aveau bani) şi cum se face că vorbeşte româneşte. Domnul cel înalt le-a răspuns că nu costă absolut nimic şi că, dacă tot întreabă, poate să-i înştiinţeze că maşina le-a fost reparată de Regele Mihai. Bieţii oameni au rămas uluiţi. Multe văzuseră şi li se întîmplaseră în acele zile, dar asta le întrecea pe toate. Au plecat bîiguind nişte mulţumiri şi realizînd deodată că au o mare problemă. Să declare sau nu această întîlnire „organelor“ care-i aşteptau în ţară? Norocul se putea transforma într-un adevărat bucluc. Povestea nu mai spune continuarea după cum nu spune nici dacă cei doi bieţi slujbaşi, membri ai partidului comunist, nu cumva s-au transformat peste noapte în monarhişti convinşi. Deşi mi s-a părut plină de tîlc, n-am ştiut niciodată cît adevăr se află în această istorie. Recent am răsfoit albumul Maşinile regelui alcătuit de principele Radu. Un volum cu poze frumoase şi relatări pe cît de protocolare pe atît de precise, despre pasiunea regelui pentru automobile. E acolo un capitol intitulat „Maşinile altora“, în care scrie aşa: „Regele a reparat maşina altcuiva o singură dată, în timpul exilului, la Versoix. O maşină s-a împotmolit aproape de Villa Serena şi Majestatea Sa l-a ajutat pe şofer să o mişte din loc. Era o problemă destul de complicată la motor. A adus maşina în propria curte şi a reparat ce trebuia reparat. Omul a fost mulţumit că Regele l-a scos din bucluc“.

Pare a fi confirmarea poveştii pe care am auzit-o prin Bucureşti.